Urăsc iarna!

Cred că au trecut 3 ani, dacă nu chiar 4, de când m-am plâns pe aici ultima dată de iarnă și frig. Așa că am zis să remediez cumva problema. Vedeți voi, eu sunt reptila aia care, imediat ce dă frigul, fuge la calorifer, pornește căldura la maxim și rămâne acolo până i se pare că nu o să facă țurțuri plecând.

Ies din casă abia după ce m-am înfofolit bine de tot cu cât mai multe straturi de haine și de cele mai multe ori, nu-mi ajunge o simplă gecuță. Așa că iau și un hanorac. Am două fulare acasă și două la muncă, pe care le alternez în funcție de cât mi se pare că e de frig afară. Două sunt circulare iar două sunt normale, suficient de late să le port pe umeri la nevoie.

Iarna mi se pare cel mai incomod anotimp posibil, mai ales în București. Eu mă simțeam foarte, foarte bine fără ninsori. Nu știu pe la voi cum este, dar pe unde stau eu, în sectorul 5, încă mai este ceva zăpadă, care ba se topește, ba îngheață la loc.  De când au început ninsorile și până mai alaltăieri, am mers cu foarte mare băgare de seamă să nu-mi sparg capul pe gheață. Nu de alta, dar la câte antecedente am din punctul ăsta de vedere…better safe than sorry.

După ce scap de străduța mea mică și dragă și ajung cu tramvaiul la Eroii Revoluției, am parte de altă distracție: drumul până la metrou. O distanță care până în Sfântă zi de Azi, este unul dintre cele mai ale naibii coșmaruri ale mele. Înțeleg că este foarte mult de muncă la curațat trotuare, dar pe bune, nu e OK să poți merge normal abia după două săptămâni de la ultima ninsoare.

Când intru la metrou, pentru că știți voi…iarnă și ochelaristă, mi se aburesc lentilele și abia văd pe unde merg. Degeaba-mi dau jos „termopanele” că nu văd mare lucru nici fără. Mă simt ca o băbuță neajutorată, coborând treptele umede pe senzori, agățată strâns de balustradă, pășind plescăit fix în balta de la baza treptelor și încercând să-mi continui drumul fără să fac victime.

Bineînțeles, după atâta zăpadă, bălți și echilibristică, ajung la muncă murdară ca un purceluș. Am niște cizme lungi mai nou, care, din fericire, se curăță ușor (mulțumesc maaaami). Dar când e zăpadă din aia zdravănă, plec cu „șenilele”, cum îmi place să-mi numesc ghetuțele. Sunt impermeabile dintr-alea din ceva care aduce suspect de tare a fâș, cu care mă simt cu adevărat în siguranță și care se murdăresc în ultimul hal, oricât de atent aș păși. Sunt foarte greu de curățat, nu cred că este nevoie să mai spun.

Dar „distracția” nu se termină aici. Mai sunt și răcelile. Dacă iarna ar rămâne sloi, ar fi cât de cât OK. Aș ști că trebuie să rămân sigilată și gata. Însă, cum se încălzește vremea și iau doar o bluză sau renunț la hanorac, răcesc. În ultimii ani mi-a crescut imunitatea ce e drept, mă îmbolnăvesc mult mai rar și-mi revin ceva mai repede. Cum încep să tușesc sau să lăcrimez, sting repejor cu ceaiuri. Dar măcar o dată pe an, tot o pățesc. Și stau cu baxul de șervețele și cu paracetamolul la îndemână. Și am nasul borcănat câte o săptămână…

Nu există cuvinte care să exprime cât de tare îmi doresc să vină vara și să scap de toate astea. Dar lasă că nu mai am mult de așteptat…

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

2 Responses

  1. Alina Radu says:

    Cunosc senzatia trotuarelor necuratate la timp si chinul de a face echilibristica inhaiburata. 🙂 Si eu patesc la fel iarna, cateodata mai iau si cate o cazatura intr-o zona unde zapada este amestecata cu noroi, deasupra unei portiuni “superbe” de gheata. O adevarata bucurie, ce sa zic! :))

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: