O timidă vorbăreață

În urmă cu vreo 6 ani, la un curs de pedagogie, un băiat povestea cu foc despre cât este el de timid. La vremea aia, am râs pe înfundate. alături de colega care mă însoțea. Azi îl înțeleg.

Pentru că între timp, am descoperit o nouă pasiune: oamenii. Și puțini cred că eu, în „tinerețe” am fost un copil timid. O mută. Și mult timp am crezut că eram mută din cauza câtorva kilograme în plus. Prostii! Mă simțeam inferioară, mă simțeam urâtă. Dar kilogramele alea nu mă făceau timidă.

Așa eram eu. Pur și simplu. O timiditate izvorâtă din teama de respingere. Care habar nu am de pe unde apăruse.

Dar am descoperit că timiditatea este o afecțiune, nu o boală. Nu dispare niciodată cu adevărat. Așa că prin clasa a 10a, m-am băgat la trupa de teatru a liceului. Am apucat să joc doar câteva scene din Titanic Vals. Și mi-a fost o frică teribilă în ziua aia. Și totuși, ziua aia a rămas în memoria mea drept una din cele mai mari realizări ale mele. Pentru că în ziua aia, am câștigat prima bătălie.

Au urmat voluntariatul, interviurile de angajare și un loc de muncă în care echipa îmi incurajează toate trăznăile. O vreme am crezut că mi-a trecut. Că teama aia nu mai există. Dar adevărul este că încă o mai simt, undeva acolo. Atâta doar că am învățat să o controlez.

Așa că dragii mei, cei care spuneți că nu vă înțeleg când vă invit cine știe pe unde, între necunoscuți, că eu nu știu cum este, vă înșelați. Am o idee foarte, foarte clară. Știu cum este să nu spui răspunsul la lecție de teamă că greșești și va râde clasa. Știu cum este să îți fie teamă să porți rochia aia pe care o iubești, dar este neobișnuită, căci crezi că va râde lumea.

Și mie îmi este nu-știu-cum când lumea se uită strâmb la părul meu pentru o amărâtă de șuviță roșie. Și mă simt stânjenită când mai ridică vreunul din sprâncene în zilele în care pleoapele mele sunt colorate neon. Dar sunt un om pasionat de culori aprinse și nu mă pot da drept altceva pentru atâta lucru.

Am zile în care mă gândesc bine de tot înainte să public un articol, de teamă că oamenii vor crede că mă dau mare sau că mă cred superioară.

Am zile în care mă gândesc de 10 ori înainte să accept o invitație.

Am zile în care, înainte să salut un om cu care am vorbit rar, trag aer în piept și număr până la 3.

Am zile în care nu știu ce să spun acelui om, deși Doamne, cât vreau să îi vorbesc!

Am zile când întâlnesc oameni pe care îi știu din online și vreau să îi cunosc. Și da, mi-e teamă că nu își vor aminti cine sunt.

Dar am reușit să transform teama aia într-un soi de adrenalină. O adrenalină care apare ca o scânteie, în momentul în care vorbăreața și timida din mine se ciocnesc. Și a început să îmi placă senzația dată de ea.

Și ca orice dependent de adrenalină, fac tot posibilul să mă aflu în situații care să mi-o ofere. Îmi place atât de tare să cunosc oameni noi și să vorbesc cu ei, încât încă nu s-au inventat cuvinte care să exprime cât.

Bună! Sunt Luciana și sunt o timidă vorbăreață! Tu cine ești?

signature

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: