Templul Ursitelor, Moara de la Ohaba și Lacul de Smarald

Sâmbătă dimineața, pe 5 Februarie, la 5, mă trezeam, leșinată de somn dar gata de prima mea aventură marca #haisasocializamTemplul Ursitelor, Moara de la Ohaba și Lacul de Smarald. Detaliile plecării au fost stabilite din timp și postate la vedere, pe un grup de Facebook dedicat evenimentului. De acolo am aflat cam ce avem nevoie pentru drum, unde ne vedem și cum recunoaștem autocarul.

Așa că pe la 6 fără un sfert dimineața eram acolo. Aveam ceva emoții pentru că era prima dată când mergeam într-o excursie singură: fără familie, fără prieteni, fără pereche, fără bloggeri. Cam 20 de minute mai târziu plecam la drum. Echipa s- prezentat la scurt timp. Manuela, Corina, Oana și Laur aveau să ne fie “gazde”. Am primit, cadou de bun-venit, bandane și ceai cald de mentă.

Templul Ursitelor de la Șinca Veche

La câțiva kilometri de Perșani se află Șinca Veche. Un drum aproape pustiu duce de acolo spre o pădurice, unde se află mânăstirea rupestră. Noi am urcat întâi la schit. Acolo, cu răbdare, măicuțele deschid pentru noi. Este un loc foarte liniștit. De jur împrejur peisajul, aproape înghețat, parcă doarme. Am aprins câteva lumânări, alături de ceilalți, am luat o cruciuliță de lemn pentru fratele meu și am coborât spre grotă.

Protejată de o prelată, grota se află in continuă recondiționare. La prima vedere pare să fie un cort supradimensionat, nu un lăcaș de cult săpat în piatră, în urmă cu mai bine de 7000 de ani. Intrăm cu băgare de seamă în locul despre care se spune că poartă energii mistice. Se crede că dacă te rogi aici cu inima curată, dorințele tale se vor materializa. Tot aici oamenii fotografiază adesea aure ce nu păreau să fie în încăpere când făceau pozele.

Nu am simțit energiile despre care ne povestea Oana, ghidul nostru, dar am simțit cu siguranță liniștea. Pe drumul spre autocar, tot ea ne spune: ” Oamenii cred uneori că treaba asta cu credința și vibrațiile Pământului funcționează ca atunci când iei pastile. Ai băgat o aspirină și bam! Nu mai doare. Dar nu este chiar așa. Trebuie să îți asculți corpul. Există locuri prin care mergi nemâncat cu orele și nu te doare nimic, nu ți-e foame, nu simți nevoia de nimic.” Asta este așadar adevărata chemare a Pământului.

Moara de la Ohaba

La Moară am ajuns în doar câteva minute. Autobuzul nu a putut ajunge fix în poarta pensiunii. Așa că am luat-o frumușel, pe jos, prin noroi, în șir indian, către proprietate.

Nea’ Popa, morarul, ne aștepta cu chef de vorbă, bucuros de oaspeți. Ne povestește că cele două pietre de moară au fost aduse din Franța in 1873. S-a păstrat atât de bine pentru că a fost în proprietate privată, pe mâna unei familii care a făcut mari sacrificii pentru această moștenire. Ba încă in timpul comunismului bătrânul ce avea in grijă moara a ales să petreacă doi ani în închisoare, numai să nu fie nevoit să o cedeze.

Mi s-a părut surprinzător cum un sătuc pierdut undeva prin România poate ascunde, pe o uliță oarecum ferită de ochii lumii, ceva așa frumos și unic.

O chestie care m-a surprins pe mine, personal, a fost dimensiunea morii. Deși văzusem vreo două la Muzeul Satului până atunci, trăiam cu impresia că roata morii este maaaare de tot și că o asemenea clădire se află mereu, negreșit, pe malul unui râu imens. Când colo, nici vorbă de așa ceva. Roata de vreo doi metri este pusă în mișcare de un fir de apă deviat de la râul care trece prin sat. Clădirea în care se află restul mecanismului este relativ micuță, cam cât o căsuță de oameni gospodari de la țară.

Spre marele nostru noroc, mai erau câteva kilograme de făină, din cea bună, măcinată în toamnă. Așa că ne-am repezit noi, fetele, să cumpărăm, să facem pâine acasă. Costa cam 5 lei kilogramul. Așa că nea Popa ne-a pus ochiometric, cu măsurica lui de lemn, având grijă să ne pună puțin peste, „de toți banii”.

Făina asta măcinată la moara de apă, în caz că vă întrebați, este mai bună decât cea cumpărată pentru că pietrele răcesc bobul în timp ce îl procesează. Așa că nu se pierd calitățile nutritive.

A doua zi am încercat să fac pâine, cu rețetă de la Jamila Cuisine. Pentru prima dată în viețișoara mea, mi-a ieșit! Avea formă de pâine, era pufoasă și mirosea delicios! Ba încă era bună și la gust! Parol!

Sătucul Racoș cu surprizele sale

Castelul Sükösd-Bethlen se află în micuțul sat Racoș. O localitate foarte micuță în care la ora când am ajuns noi domnea o liniște mormântală. Părea aproape pustiu. Câțiva localnici pe o uliță lăturalnică trădau faptul că ne înșelăm. Cum cetățuia se află acum în grija comunității, a trebuit să chemăm pe cineva să ne deschidă. A venit o doamnă trecută binișor de 50 de primăveri, cu un puternic accent unguresc.

Deși nu pare, clădirea a fost gândită ca reședință. Iar dimensiunile sale sunt explicate de faptul că la vremea aia, prin anii 1600, proprietarii, familia contelui Sükősd, voiau să fie în siguranță în caz că atacă turcii. Următorul proprietar, în anii 1700, a fost Samuel Bethlen, locotenent al ţinutului Küküllő (Târnava Mică) şi căpitan general al Scaunului Mureş. De la familia lui cetatea ajunge în grija comunității, în 1903. Iar comunitatea o neglijează. În 1962 devine sediu CAP iar unul dintre bastioane revine pompierilor, pe post de remiză.

Azi clădirea arată încă impunător, deși tentativele de renovare nu au fost dintre cele mai reușite. A fost lăsată în voia sorții, iar asta se vede. Ar prinde bine puțină curățenie în curte și puțin lucru la balustradele de lemn. Cât să fie mai sigure. Ce-i drept, probabil sătenii au griji cu mult mai apăsătoare decât soarta edificiului.

Priveliștea din turn îți ia pur și simplu răsuflarea. Liniștea totală accentuează senzația că nu mai ești pe lumea asta, ci undeva unde timpul nu mai mișcă.

La marginea satului se află rezervația Racoș: vulcanul, Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt. Cândva, demult (nu am aflat anii) aici se exploata, ați ghicit, bazaltul! Tocmai săpăturile au scos la iveală sau au dus la formarea acestor minuni ale naturii.

Vulcanul nu arată deloc a vulcan și mai degrabă a fostă carieră. Mă așteptam la un crater ca în filme: negru, neted și cu fire de lavă. Când colo, aici nu a mai mișcat nimic în materie de activitate de genul ăsta de mai bine de 10.000 de ani. Am găsit o adâncitură mare de tot, în pământ, cu marginile în culori parcă de pe altă lume. Verdele pământiu se transforma, pe măsură ce ieșea soarele, într-un brun roșcat la care nu mă mai săturam să mă uit. Eram perfect conștientă că natura este în stare să creeze miracole. Dar când le vezi cu ochii tăi, parcă tot nu-ți vine a crede. M-am simțit mică și umilă, într-un mecanism pe care poate nu am să-l înțeleg niciodată sută la sută.

Lacul de Smarald s-a format ca urmare a ploii și topirii zăpezilor, într-o adâncitură lăsată de exploatări. Numele îi vine de la culoarea verde pe care am întrezărit-o și atunci, prin gheața de câțiva centrimetri.

Coloanele de bazalt sunt la doar câteva sute de metri. Se crede că au fost formate în urmă cu mai bine de un milion și jumătate de ani, ca urmare a activității vulcanice din zonă. Seamănă foarte tare cu Giant`s Causeway.  Sunt înalte de vreo 12 metri și arată ca și cum cineva a frânt dealul în două și le-a găsit. Nu am avut curiozitatea să merg sus, să văd dacă de deasupra se văd la fel. Oricum, foarte frumoase sunt!

De acolo am plecat acasă, că se făcuse deja târzior, iar noi mai trebuia să ne și întoarcem în București. Am ajuns surprinzător de bine, având în vedere că nu mai făcusem o drumeție de genul ăsta de ceva timp. Nu am avut nici febră musculară și nici cine știe ce oboseală nu am simțit. Și mi-am făcut un calcul. Aurele sunt fotografiate în Templu de obicei vara, Moara de la Ohaba pornește primăvara, după ce temperaturile devin constante, lacul se va dezgheța. Trebuie să mă întorc!

 

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: