Ruptura

Am aproape 25 de ani. În fiecare dimineață, de aproape un an, iau metroul sau autobuzul spre muncă. De fapt, de mai bine de atât, dacă pun la socoteală locul de muncă anterior.

Și nu am putut să nu îmi opresc atenția, în ultima vreme, asupra copiilor.

Acum vreo două săptămâni, venind din parc, o mogâldeață își afunda cu nesaț capul în vata pe băț. Era atât de fascinată de ceea ce făcea, încât părea că nimeni și nimic nu o poate întrerupe.

În urmă cu câteva luni, în autobuz, câțiva copilași gălăgioși au urcat cu baloane. Un tânăr a smuls balonul unuia din ei, le-a făcut cu ochiul și celorlalți, și a făcut un nod, cu grijă, în cauciucul gonflabil. Fascinați, ceilalți micuți din grup i-au întins baloanele, să capete și ei nodul misterios, care să îi ajute să se joace mai liber, fără teama că jucăria se va desface. Erau atât de fascinați de un simplu nod, că au uitat să se mai agite.

Zilele trecute, în metrou,  fetiță de vreo 3 anișori a urcat cu bunica. S-a urcat pe brânci pe unul din scaune și s-a ridicat pe picioruțe, sub rugămințile bunicii de a sta jos, ca o domnișoară. După câteva minute, constatând că se dezechilibrează și buni are dreptate, s-a așezat, admirând ce se putea din tunelul de metrou vizibil prin fereastra opusă.

Ne-am născut cu toții așa: cuminței, ușor de impresionat, liniștiți dar sălbatici, plini de magie. Și totuși, undeva pe drum, am pierdut toate astea.

Undeva pe drum, unii au devenit pur și simplu neascultători, teribiliști, au devenit „tinerii din ziua de azi”, cei cărora bătrânii le atrag atenția cu amărăciune. Iar ceilalți au devenit adulții cu inițiativă, cu idei, au început să își folosească energia în scop creativ.

Undeva pe drum, unii dintre noi au pierdut magia din zâmbet, s-au lăsat prinși în lanțurile suferinței, au început să regrete că  viața există așa cum este, să urască pe cei care au mai mult ca ei. Au devenit nepăsători, au renunțat la ei și la ceilalți, au încetat să mai aprecieze sacrificiile făcute de dragul lor.

Și tot undeva pe drum, alții au continuat să spere. Au învățat să se ridice după cele mai grele lovituri ale vieții. Au continuat să viseze frumos chiar și trăind cele mai urâte coșmaruri.

Undeva pe drum, chiar dacă nu devenim una din cele două, devenim adulți și ne pierdem mare parte din inventivitate și inocență.

Undeva pe drum, eu încerc să îmi dau seama, fără vreun motiv anume, ce ne separă de toate astea. Pentru că știu sigur că trebuie să existe o clipă, undeva între copilărie și adolescență, când facem, cumva, alegerea adultului care vom deveni. Dar nu îmi dau seama când și cum are loc acel declic care ne separă.

Când anume devenim adulți?

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: