Povestea mea cu terapia

La finalul postării veți vedea o galerie de poze cu mine. Urmăresc un an, din februarie până undeva spre octombrie. Cu pozele alea începe cumva povestea mea cu terapia. În mai bine de jumătate dintre ele eram moartă pe dinăuntru. Ieșeam din relații care se dovediseră super toxice pentru mine sentimental, profesional, emoțional. Simțeam de câteva luni că viața se prăbușește în jurul meu și nu găseam curajul să ies din situațiile alea.

De ce povestesc asta

Pentru că în societatea noastră, care se vrea atât de evoluată, mersul la psiholog, terapeut, psihiatru chiar este încă perceput ca fiind în apanajul oamenilor nebuni, stricați la cap, dubioși. Sau este o rușine, pentru că cine știe ce o fi în neregulă cu tine. Pentru că m-am săturat de știri cu oameni care se aruncă de dracu știe unde spre moarte, se îneacă, se știu eu ce. Și apoi toată lumea plânge că „Vaaaai, săracii!!! Dumnezeu să îi ierte!”. Să îi ierte pentru ce?!?! Să ne ierte ei pe noi, că nu le-am auzit strigătele, că i-am lăsat singuri.

Pentru că sunt sătulă să aud că „Vaaaai, dar mamaie nu se ducea la terapie și a trăit până la 100 de ani!” Că bunica trăia în literalmente altă lume față e a noastră e partea a doua, nu-i așa?

Pentru că într-o lume în care este perfect OK să te lauzi ca „ham bani, ham valuare, la sicriu fac buzunare”, fără nici un fel de rușine, nu ar trebui să ne fie rușine nici să avem grijă de noi, să dăruim, să fim vulnerabili. Și nu ar trebui ca oamenii care fac asta deja să se simtă singuri.

Pentru că există oameni ca Ștefana Teodoroiu, care au pus câte o cărămidă la decizia asta, m-au luminat, și este o rază pe care vreau să o reflect mai departe. Pentru că am prietene care trec prin același proces sau pe care le bate gândul să îl înceapă și le este frică. Oamenii care mi-au șters lacrimile și mucii când nu am fost în stare să o fac singură. Și vreau să fiu aici, o mână întinsă în caz că le e teamă să alunece la primul pas.

Pentru că, și știu că intru în clișee cu asta, dar trebuie să avem grijă de tărtăcuță și de starea emoțională la fel cum avem grijă de fizic. Dacă te doare capul de te îndoaie, poate nu te duci la medic, dar iei naibii o pastilă, apoi dacă e cazul, la ajutor specializat.

Cum a început totul

Senzația este foarte greu de explicat, pentru că nu era chiar tristețe. Nu puteam să spun mereu cu subiect și predicat CE mă deranjează. Mă simțeam secată de fericire, de tristețe, de regrete, de vină, de absolut tot. În mine se deschisese o prăpastie iar în interiorul ei era un vid absolut, care mă strângea așa cum strângi de un burete să îl storci de apă. Numai că vidul ăla mă storcea de simțiri. Și la un moment dat n-am mai avut sentimente, rămăseseră lacrimi. Eram pur și simplu anesteziată și începuseră să apară în jurul meu oameni care se bucurau că de la o vreme sunt mai calmă, nu mai ripostez, ce frumos evolua Luciana. Încercam să le spun oamenilor că mi se pare că ceva nu funcționează și mi se răspundea că de fapt e totul OK, suntem fericiți, e bine.

Într-o bună zi, cineva, la o discuție random, m-a văzut tristuță și mi-a spus că vede pe zi ce trece cum mă sting și poate ar trebui să nu mai stau între oameni care mă fac să cred că mai mult nu merit. Așa că m-am dus la medicul de familie pentru că Doamne Ajută, ceva instinct de supraviețuire mai aveam pe fundul sacului. S-a decis că am inadaptare la condiții de stres, sau ceva de genul ăsta și am luat ceva medicamente slabe vreo 3 luni. Știți voi… să DORM noaptea, în loc să plâng…Apoi mi-am revenit și nu m-am mai dus. Nu mai plângeam, eram veselă pe bune, nu de dragul de a-i feri pe alții.

Anii au trecut și mi-au arătat că 2018 a fost, de fapt, cel mai frumos an din viața mea. A trebuit să mă las strivită de tot, să aflu cât de jos pot ajunge emoțional, să îmi privesc demonii în ochi. Am început să merg iar în drumeții, mi-am vopsit părul roșu, m-am înscris la evenimente Social Media. Prin septembrie eram deja mult mai bine, dar nici nu mai toleram prea multe. Așa că am schimbat locul de muncă, m-am apucat de teatru, și am lăsat gunoaiele din viața mea să se ducă singure. Iar în mine, fata care până mai ieri le implora să rămână, era șocată de faptul că se simte mai bine fără, și nu le duce dorul.

Cum mi-am dat seama că am nevoie de terapie?

Anul trecut, în vară, după doi de pandemie, izolare și ce mai vreți voi, senzațiile alea dubioase au început să revină. Mă simțeam singură și pustie, iar asta mă deranja, pentru că eu SUNT un om singuratic. Am FOARTE puțini prieteni, iar experiența a dovedit că știu să îi aleg, instinctul îmi spune corect de cine să mă feresc. De câte ori am rămas pentru că așa îmi spunea rațiunea sau pentru că celălalt îmi spunea că de fapt suntem fericiți și bine, am suferit. Pe mine nu mă speria singurătatea, ci faptul că mă simțeam singură deși nu lipsea absolut nimeni din viața mea.

Începusem iarăși să plâng din senin. Știți cum este să plângi fără motiv? Am un job care îmi place cu colege mișto, am prieteni mișto la un apel/ SMS distanță, bugetul nu e chiar lux dar îmi permite să merg unde vrea fundulețul meu sau să economisesc pentru concedii mai fancy, am cărți, lumânări parfumate și hobby-uri pe care le ador. Teoretic eu NU AVEAM motiv de plâns. Este înfricoșător să simți iarăși vidul ăla, fără motiv.

Cum am ales terapeuta

Am vorbit despre asta cu doi prieteni care m-au încurajat, ba chiar unul mi-a recomandat terapeutul lui, iar ideea deja se cimenta. Dar nu prea știam eu de unde să încem căutarea mai exact. Apoi am văzut postarea asta de la Stefana Teodoroiu, care vorbea din când în când despre terapie. Ea a strâns o listă de recomandări de la comunitate și a vorbit și despre aplicația „I`m fine”. Acolo mi-am pus filtre pe oraș, tip de terapie, buget. Și am deschis harta. Iar de pe hartă am ales cred că vreo 5 care erau relativ aproape, sau la distanță de un singur mijloc de transport. La lista aia am adăugat ce îmi recomandase prietenul despre care spuneam. Apropos, prețurile per ședință încep acolo la 70 de lei și se termină la vreo 500.

I-am trecut pe un tabel Google Drive, unde erau cu nume, adresă web, preț/ ședință, adresă și note. M-am apucat să intru pe fiecare site și să trec chestii în ultima coloană. Spre exemplu, era septembrie, așa că unii psihologi preferau să desfășoare ședințe exclusiv online. Eu voiam live, în cabinet, pentru că știam că online nu o să dau din mine tot, că ce aplicație s-o folosi va pune un zid între mine și terapeut. Sunt un om care ține foarte mult la vibe, la cum mă simt în prezența cuiva, la energia din orice tip de relație.

Am intrat pe fiecare site, să văd mai multe informații despre ei, să îmi fac idee despre cum s-ar desfășura ședințele, să văd cum se prezintă. Și sinceră să fiu, m-am uitat să nu aibă clișee din astea cu dezvoltare personală pe acolo. Am blog de la 19 ani on and off, ce mama lui Proces Verbal, structura unui site de prezentare îmi vorbește. Așa am mai eliminat din ei. Am rămas cu două opțiuni. Am luat iarăși informația la puricat. Mi-a luat cred că vreo săptămână să îmi dau seama că în punctul ăsta trag de timp, mă tem, amân. Așa că mi-am pus piciorul în prag și am ales. Iar pe 14 octombrie mergeam la prima ședință de terapie.

De ce terapie și nu un prieten

Pentru că uneori ai nevoie de o perspectivă proaspătă, a cuiva care nu te cunoaște absolut deloc, nu știe ce vrei să auzi ca să te simți tu bine, nu are nici o prejudecată despre ceea ce ești sau nu. Și este bine ca perspectiva aia să fie a cuiva școlit în direcția asta.

Pentru că uneori ai nevoie să vorbești cu o persoană pe care nu o cunoști tu absolut deloc, față de care nu ai tu absolut nici un fel de prejudecată și căreia nu vei avea tendința să-i mai spui chestii dintr-o perspectivă adaptată realității ei.

Pentru că uneori trebuie să îți dovedești cât curaj ai. Să mergi la terapie nu înseamnă că ți-e teamă sau că nu poți singur(ă). Să decizi să mergi la terapie înseamă că ai avut o discuție cu tine frumos în oglinjoară, ați DECIS că ceva nu este OK și că este nevoie de îmbunătățiri, ați recunoscut că până aici te-au dus propriile forțe iar mai departe ai nevoie de ghid.

Este un curaj enorm în a-ți recunoaște că ai nevoie de ajutor. Trăim într-o lume în care bărbaților li se spune încă să fie puternici și masculi „feroci”, că nu trebuie să plângă, că ei poartă koiele-n casă și mai știu eu ce. Trăim într-o lume în care femeilor li se spune că trebuie să fie puternice, independente, să fie drăguțe dar să nu pună botul la vrăjeli, să vrea să se căsătorească dar să nu se lase întreținute. Într-o lume ca asta, să spui că nu mai poți, că ai nevoie de ajutor și să faci un pas în direcția asta necesită un curaj ENORM. Nu de alta, dar după ce iei decizia, tu trebuie să te duci și să ai încredere într-un străin, tu trebuie să îți pui sufletul pe tavă și să îl lași analizat la modul cel mai intim.

Dă în morții mă-sii, al taxului și al Duhului lui Alladin orice căcat negativ ți se aruncă în ochi pe tema asta. Tu îți duci Crucea. Singurii care CONTEAZĂ sunt cei care încearcă să o mai ridice de pe umerii tăi, cei care te mai șterg din când în când de lacrimi, sânge și muci (sper eu, doar metaforice). Unii își vor da cu părerea pentru că le pasă și nu vor să vă răniți, iar alții de ai dracului, de ambițioși, de scârbe penale pe care atâta le duce capul.

Pentru că există oameni care cu asta se ocupă și știu să te asculte activ, să observe cum te simți și să fie atenți la limbajul corpului tău, la cum ți se schimbă vocea când vorbești despre anumite subiecte și cum te raportezi la ele.

Pentru că oricât de apropiat v-ar fi și oricât de mult v-ar iubi, un prieten nu va ști mereu ce să facă cu voi și cu emoțiile voastre, nu va ști cum să reacționeze la ele în așa fel încât să vă fie cât mai bine. Sau poate se va teme să nu vă îndrume aiurea, să nu vă facă mai mult rău decât bine. Asta este punctul de vedere al prietenei care stă cu mine, și mi se pare cât se poate de logic.

La ce mă ajută pe mine

Am încetat să mă mai învinovățesc și să mă judec. Am înțeles că este OK să fiu înșelată, trădată, rănită, dezamăgită. Încă învăț să nu caut scuze altora pentru ceea ce mi-au făcut. Nu mai simt nevoia să mă justific atunci când nu este cazul, să explic de ce nu pot ajunge undeva sau să mai dau explicații nesolicitate.

Nu îmi mai fac griji dacă cineva mă lasă pe seen, dacă spune că răspunde mai încolo sau mâine, dacă oamenii nu reacționează la chestii pe care le fac. Nu îmi mai fac constant griji că sigur am făcut eu ceva greșit dacă de exemplu sunt oameni nervoși sau agitați pe lângă mine, dacă îmi pune managera o ședință 5 minute, dacă îmi spune cineva că avem de discutat. Nu mai interpretez gesturile sau cuvintele altora aiurea. Cred fix ce îmi spune omul, dacă minte sau bate cine știe ce Cristoși pe Pită de apropouri, este problema lui, nu a mea.

Accept mai ușor părerile altora, sunt mult mai deschisă la discuții în contradictoriu, nu mă mai atac când oamenii nu sunt de acord cu mine. Și îmi spun mai ușor părerea, nu mă mai tem că cei din jur or să se supere, îmi iau apărarea mai ferm.

Am început să fac curat în casă. Ce mă surprinde cel mai mult sunt schimbările fizice, practice, palpabile. Cu câteva luni înainte de a o lua pe drumul ăsta, casa mea era HAOS!!! Mă uit acum în urmă și nu reușesc s[a inteleg cum reușeam să trăiesc în locul ăsta, așa cum arăta atunci. Pe măsură ce am înaintat în terapie, am început să scap de lucruri vechi, pe care le țineam Dumnezeu știe de ce prin casă, am donat și am dus la reciclat super multe haine, accesorii, decorațiuni. Am crezut, până la terapie, că nu sunt genul de om care să se agațe de lucruri. Până într-o zi, când am început să deschid ochii și mi-am dat seama CÂTE RAHATURI INUTILE ERAU ÎN JURUL MEU!!!!!!! De câteva luni locuiesc cu o prietenă care mă ajută să evoluez din punctul ăsta de vedere ce e drept, pentru că ea e muuuuuuuult mai bine decât mine la capitolul ăsta.

Îmi place să organizez chestii. Simt nevoia să renovez, să împrospătez cumva lucrurile în jurul meu, să redecorez fără să încarc. Mi-am organizat hainele, accesoriile, încălțările, cărțile. Încă mai e haosake pe alocuri, dar e un început.

Mă simt mai liberă. Sună ciudat, acum că o „scriu cu voce tare”, dar mă simt eliberată. Credeam că înțeleg ce înseamnă să duci cu tine greutatea unor gânduri, dar pentru prima dată în viață, simt asta intim, dincolo de orice metaforă.

Concluzii

Terapia este un proces în care contează călătoria, nu destinația. Trebuie o răbdare enormă. Pe mine mereu mă surprinde cum am câte o lună, o lună jumate ședințe liniștite, apoi descopăr în mine amintiri pe care le credeam dispărute, despre care nu știam că mă fac să sufăr sau care dimpotrivă, mă eliberează. Este de foarte departe cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată pentru mine. Alături de teatru, desigur, mă ajută să mă descopăr, să văd în mine resurse pe care nu le bănuiam.

Există un terapeut potrivit pentru oricine, în materie de vibe, mentalitate, preț, locație sau disponibilitate. Faza este să-l cauți. Dacă nu întinzi mâna afară din prapastie, dacă nu ne fluieri, nu urli, nu faci ceva, nu o să știe nimeni că ești acolo, să te scoată. Uneori trebuie, TREBUIE să ai încredere că o să te prindă cineva de mâna aia.

Da, există oameni care sunt în stare să gestioneze toate astea singurei. Dar unii dintre noi au nevoie de ajutor și este OK. Nu este absolut nici o rușine. Și chiar dacă ar fi rușine, hai să nu mai dăm cu vina unde nu este cazul, da? Oamenilor care ți-au făcut rău nu le este rușine, sunt bine, e OK. Nu îți mai fie rușine cu greșeli care nu sunt de fapt ale tale. Iar dacă ai greșit să recunoști și să vrei să fii un om mai bun este de fapt o dovadă de curaj.

Resurse

O ședintă de terapie pornește în general la vreo 70 de lei și se oprește la cât ești dispus(ă) să dai. Durează în medie cam 50 de minute. Ședințele se pot ține live sau online (în aplicații precum Skype, Zoom, Google Meets). Iată în cele ce urmează câteva „surse de terapeuți” care sper să ajute.

Hedepy.ro – terapie online – Facem legătura între experții în psihoterapie și experții în tehnologie astfel încât să putem crea o psihoterapie pentru secolul XXI.

I’m Fine este soluția digitală de care ai nevoie. Este formată dintr-o aplicație mobilă care oferă sprijinul psihologic necesar conectată cu o platformă web cu peste 220 de psihoterapeuți din peste 20 de orașe unde cu siguranță vei găsi un psiholog online potrivit. Aplicația oferă resurse și instrumente care te ajută să îți înțelegi mai bine emoțiile, recomandări personalizate privind starea ta de spirit și te conectează cu psihoterapeuți verificați care te pot ajuta. Platforma de psihologi oferă posibilitatea de a urmări progresul clienților și de a le da acestora teme de lucru îmbunătățind rezultatele terapeutice. În plus, specialiștii se pot promova pentru a putea fi găsiți de noi clienți care sunt în căutare de un psiholog online.

Cortul terapeuticSuntem un grup de psihologi si psihoterapeuti romani din cadrul asociatiei ENABLE EMOTIONS si vrem sa iti oferim pe plaja din Vama Veche informatii despre importanța psihoterapiei si a impactului acesteia pentru o stare de bine si o viata sanatoasa.

Telverde Antisuicidresursă oferită comunității de către ONG-ul Alianța Română de Prevenție a Suicidului și funcționează exclusiv pe bază de voluntariat. Voluntarii anonimi care preiau apelurile au o pregătire specifică legată de dialogul cu persoane aflate în criză psihologică, persoane cu gânduri și comportamente suicidare.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: