Un om mic

ElfaBat pe umăr un fost coleg de liceu, în club. Omul se întoarce, se uită pe deasupra mea, nu vede pe nimeni și își vede de dans.

Urc singură și fără bagaj în lift. Apăs butonul să urc la 5. Iar apoi scutur bine liftul și țopăi. Liftul nu m-a “simțit” de la început.

Pentru ca lumina de pe scară să mă “vadă”, mă plimb pe tot holul fluturând energic mâinile, țopăi puțin ( nu mai puțin de 3 ori și nu mai mult de 7) iar apoi îmi amintesc de faptul că legătura de chei este organizată pentru asemenea situații. Găsesc cheia necesară și, tot pe senzori, gaura cheii. Pentru că senzorii mei mă ajută mai bine decât cei de pe casa scării, care nu au ochi pentru mine.

Unul din colegii de servici îmi spune Kido iar celălalt râde, alături de mine, de paltonașul meu mititel.

În poza cu căciuliță de elf făcută de o colegă în ziua împodobirii biroului arăt de parcă m-aș fi întors la origini.

Cunosc foarte rar oameni mai scunzi ca mine, iar în zilele alea, port tocuri.

Sunt un omuleț și îmi place.  Atât mi-s genele. Singurul om înalt din arborele meu genealogic este fratele mamei. Și, în afară de el, își mai amintea mamaie când eram mică, de o mătușică de-a ei, sora bunicii din partea tatălui. Cu unul din ei trebuie să semene frate-meu. Eu semăn cu bunica. De la ea am și numele, ales cu grijă de nașa. Pesemne știa ceva bătrânica atunci când m-a botezat…

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: