My name is Khan

My_Name_Is_KhanMy name is Khan spune povestea unui tânăr musulman de origine indiană. Acesta încearcă să ajungă la președintele Statelor Unite. Ca să își alunge singurătatea, scrie într-un jurnal scrisori pe care, bineînțeles, nu le trimite. Scrisorile povestesc, pe rând, copilăria sa, apoi aventura drumului până în America și felul în care a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție.

Însă Rizvan este foarte ciudățel, după cum observăm imediat. Nu înțelege expresiile spuse la figurat sau metaforic, se uită fix, evită să privească interlocutorii în ochi și uneori, are gesturi ciudate, bruște. Cea care descoperă ce este în neregulă este chiar cumnata, studentă la psihologie: Khan suferă de sindromul Asperger, o formă rară de autism. Asta înseamnă că-i este teamă de oameni și locuri noi, de anumite zgomote și de galben. Da, culoarea. Este foarte, foarte inteligent și își exprimă sentimentele cu o ușurință surprinzătoare pentru cineva în situația lui.

La ceva timp după ce se căsătorește cu fata și se mută cu aceasta și cu fiul ei, are loc tragedia de la 11 septembrie. Musulmanii încep să fie văzuți cu ochi răi, să fie judecați pentru faptele altora.

Așa că, în urma unei crize de nervi a soției, decide să-l caute pe președinte.

Sursa foto: http://cinema-baghu-ya.blogspot.ro/2011/03/my-name-is-khan.html

Mai mult nu vă spun, că nu vă mai uitați. Dar, ca să vă conving, vă dau motivele pentru care m-am uitat la My name is Khan de două ori, când a fost difuzat inițial și apoi reluare:

  1. Habar nu aveam că există sindromul Asperger, cu atât mai puțin ce presupune. Aveam idee ce e aia autism, dar cam atât. Filmul m-a făcut curioasă în privința asta.
  2. Sunt ferm convinsă că toate chinurile la care au fost supuși musulmanii în film sunt posibile și realiste. Că undeva, în lumea asta, cineva este judecat pentru faptele unor diavoli cu chip de om. Mi-a amintit de articolul lui Emil, numit Mi-e groază. Emilos, aia e, nu te citesc des, dar când ai dreptate, ai oltene!
  3. Felul în care au fost expuse cele două m-a emoționat. Am plâns cu sughițuri la filmul ăsta și eu chiar nu plâng la orice. Mi-a plăcut că sindromul personajului principal nu a fost expus ca un handicap, ci ca un neajuns. Că băiatul ăla nu e trezit în mine milă nici măcar o secundă. Cred că este foarte greu să expui subiecte așa delicate fără să depășești anumite limite. Plus că a fost interesant să văd tragedia prin ochii unui musulman.
  4. Pe Shah Rukh Khan l-am văzul ultima dată într-un film cu frate-său, când aveam vreo 10 ani. Era un musical din ăla indian, cu doi frați reîncarnați care-și ajută nu mai știu cum mama. Nu am fost impresionată. Dar rolul ăsta…wow! Transmite foarte, foarte mult. Nu știu cum a intrat atât de bine în pielea personajului sau cum a dus la cap o scenă fără să țopăie și să dea din încheieturi la fiecare notă muzicală, dar i-a reușit. Într-un foarte mare fel. Am zâmbit și am lăcrimat odată cu el.

Dar ca să nu mai lungesc vorba, recunosc, poate scriu acum sub influența emoțiilor filmului. Poate nu e cine știe ce. Dar un lucru e sigur: un film care trezește ceva în tine merită văzut, așa cum o carte care te trage în lumea ei și te izolează de realitate merită citită.

Share

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: