Musafira

Am înlemnit. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că la ușă apare tocmai Fericirea, în carne și oase. Nimeni nu mai auzise de Fericire de cel puțin zece ani și acum…Acum era în fața mea. Părea slăbită, dar… fericită. Parcă se mai înălțase în toți acești ani iar acum mă uitam la ea puțin în sus. Palidă, ca de obicei, cu părul ei șaten închis, un bretonel care încadra cei mai frumoși ochi căprui pe care îmi aminteam să îi fi văzut vreodată și buze subțiri, roșii. Slabă de tot. Aproape că îi ghiceam coastele, ca niște clape de pian, sub rochița neagră, ponosită. Arăta de parcă se bătuse. Dar nu îmi aminteam ca Fericirea să fi fost vreodată violentă.

  • Pot să intru? E mai bine decât pare, promit!

Mi-am revenit brusc din visare, dându-mi seama că mă holbez:

  • Intră! Unde ai fost nebuno? Mi-am făcut griji pentru tine! Știi cât te-am căutat? Ai idee cât am plâns? Câte nopți nedormite mi-ai provocat?
  • Îmi…îmi pare rău…îmi era teamă că nu ai să mă lași să plec, dacă ți-aș fi spus că am nevoie de puțin timp singură…
  • Puțin??? Fericire…cât timp crezi că ai lipsit?
  • Nu cred că e așa important… știi, pentru noi, Emoțiile, timpul trece altfel și…

Îmi spunea toate astea la mine în cameră, parcă ezitând să se așeze. Ce faci când îți bate fericirea la ușă?

  • Ti-e foame? Vrei niște haine? Poți să faci și un duș dacă vrei. Iți aduc și prosoape. Și poți să dormi la mine în pat…

M-am trezit vorbind cu ea, oferind tot, aproape fără să gândesc. Ne părăsise pe toți de mai bine de 10 ani, dar adevărul este că mă bucuram să o văd, să o știu în siguranță, să respir același aer cu ea. Și aproape că îmi venea să întind mâna să îi mângâi părul. Ne simțiserăm toți abandonați când plecase. Și îmi fusese tare dor de ea în tot timpul ăsta. Simțind că de fapt ea e acolo, e vie, e în siguranță, se va întoarce. Uneori simțisem că o urăsc din toată inima. Pentru asta, pentru că știam că oricât de mult ar greși, oricât m-ar face să sufăr, îi voi ierta orice.

  • Ai crescut, mi-a spus în loc să îmi răspundă. Da, te rog, un duș fierbinte ar fi perfect. Și ceva de mâncare. Făceai niște paste foarte bune ultima dată când ne-am văzut. Și după aia, poate stăm la povești până adorm. Uită-te la tine! Ești femeie în toată firea…Cât mi-ar fi plăcut să te văd crescând…

Continua să vorbească, luând răspunsuri din privirea mea curioasă, în timp ce îi căutam haine noi,  prosoape curate și pături prin casă.

  • Știi, nu am VRUT să plec. Pur și simplu într-o zi am ieșit și am simțit nevoia să mă duc tot mai departe. Simțeam nevoia să mă descopăr, să îmi dau seama cine sunt fără tine, mă întrebam dacă vom mai fi prietene la întoarcere…Și Doaamne…da, pijamalele alea sunt drăguțe, sigur îmi vin… ce  ziceam? Da! Doaaamne, nu o să îți vină să crezi… m-am bătut! Mi-au tăiat aripile! Da` parcă au început să crească la loc, nu ți se pare? Uite!

S-a întors un pic, cu omoplatul drept, să mă dau mai aproape. Cum am putut să nu văd că nu mai avea aripi? Ce fel de prietenă eram? Într-adevăr, sub umăr, acolo unde te-ai aștepta să vezi profilul unui os sub piele, ei îi săgetau câteva vergele subțiri, roșii cu vinișoare albe. Arătau ca puieții fragili și verde crud pe rădăcinile unui copac. Niciodată nu stătusem să îi analizez anatomia aripilor. Îmi luasem Fericirea de bună. Nu îmi dădusem seama niciodată cât este de frumoasă și complexă. Poate că nu o meritasem.

M-am trezit din visare și mi-am dat seama că nu o mai ascult când mi-a luat lucrușoarele din brațe, pornind sprintenă către baie, cu mine în urma ei, să îi arăt ce are și pe unde. Mă hipnotiza. Nu mai eram în stare să articulez nimic.

  • Hai că mă descurc până la urmă! Facem ceva de mâncare sau comandăm?
  • Fac paste, am spus, ridicând din umeri și deja cu un picior spre bucătărie.
  • Hei! Uită-te în ochii mei! Asculți? A întrebat, fixându-mi privirea, cu degetul sub bărbia mea. Ești prezentă?

Mă uitam în ochii ei și mă vedeam doar pe mine. Nu albastru, nu expresii, nu nimic. Doar eu, așa cum nu mă mai văzusem până atunci. Aproape că nu mă recunoșteam. Am dat din cap că da, încercând cu toată ființa mea să nu plâng.

  • Mă meriți!

* Povestire scrisă pentru un Atelier de scriere creativă. de la Fundația Calea Victoriei. 

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: