Limite depășite și adrenalină pe Valea lui Stan

Valea lui Stan este un traseu pe care îmi doresc de foarte mult timp să merg. Am avut o tentativă anul trecut, alături de Ioana, însă în dimineața plecării ne-am simțit rău și am decis să stăm cuminți. Am ajuns acolo duminică, alături de încă doi prieteni de birou care vin cu noi în plimbări.

Ca de obicei, am plecat din București pe la vreo 6 fără ceva, dimineața, de la Horoscop. Am ajuns acolo, pe lângă Vidraru, la vreo 9 și ceva cred. Poate 10? Nu știu, nu m-am uitat la ceas. Odată ajunși, am urcat pur și simplu pe munte. La doar câțiva metri de șosea, începeam aventura, cu câteva trepte pe un zid de pe care curgea râul.

Am mers pe Valea lui Stan pentru că mi-au plăcut la nebunie pozele de pe net, toate ca făcute prin bucăți de rai din meleaguri de pe altă lume. Așadar, aveam așteptări foarte mari. Voiam aventură, voiam peisaje, voiam să mă simt ca ceva între Ethan Hunt și Lara Croft, varianta mică și mămăligoasă. Și dragilor, așa m-am și simțit. Am să vă mărturisesc faptul că mie mi-e cam frică de înălțimi, așa că am avut ceva emoții, ce-i drept.

Despre traseu

Aproape tot traseul urmărește râul, care am înțeles că tot Valea lui Stan se numește, în amonte, printre stânci și pe lângă cascade. Ca să îl parcurgi, trebuie să mergi șerpuit, când pe o parte când pe alta a firului de apă. Uneori urci pe trepte de oțel, ținându-te de cabluri metalice de pe margine. Alteori te cațeri pur și simplu pe stânca rece.

 

Priveliștea, deși te afli pur și simplu între pereții muntelui, este demențială. Îți ia suflarea și alta nu. La maxim câteva sute de metri se află câte o cascadă, pe care o admiri în timp ce urci sau de pe vreun pod între marginile apei. Jocul soarelui cu copacii și apa prin toată combinația asta este amețitor.

Dificultatea

Este un drum destul de dificil, asta recunosc. Dar dacă eu am reușit, sunt mari șanse să reușiți și voi. Sunt scundă și mi-e teamă de multe, dar mă și entuziasmează chestiile astea. Așa că unde frica m-a oprit, entuziasmul m-a împins în față. Am avut uneori picioarele prea scurte să pot păși calumea ori am parcurs câțiva pași mai mult atârnată decât mergând. Însă a meritat fiecare secundă! Experiența este comparabilă cu cea a unei curse cu obstacole, în cel mai bun sens posibil. Adrenalină ca traseul ăsta nu mi-a dat nimic, niciodată. La un moment dat, să prindem curaj, am început cu prietenii de drum să fredonăm coloana sonoră de la „Misiune Imposibilă”. Când simțeam că ne ia prea tare oboseala ori că e drum cam lung până jos, începea unul să „pămpăne” melodia iar ceilalți îl urmau.

La fel ca Țara Luanei, este un traseu care îți forțează un picuț limitele. Te prinde între „nu mai pot, mă pun jos și mă găsesc ăștia la excursia viitoare” și „Doamne cât de tare e chestia asta, nu-mi vine să cred că sunt în stare! Eu, care mă împiedic de sireturi pe teren plat!”. Și chiar ești în stare! Chiar poți! Și în momentul ăla, când viața ta stă pe o stinghie de oțel înfiptă în stâncă și simți metalul rece al funiei de care te ții, ești mai liber și mai capabil ca niciodată! Lumea de beton e mică, undeva la câteva sute de kilometri distanță. Iar tu ești acolo, zâmbind, cu obrajii arși de soarele muntelui și răcoriți de cascada de lângă tine. Este un sentiment pe care trebuie să îl trăiești măcar o dată în viață.

Iar am avut noroc de oameni faini!

Am avut marele noroc să merg iarăși cu o gașcă senzațională adunată de „Hai să socializăm!”. Numai oameni curajoși în excursia asta, unul mai mișteaux ca altul. A trebuit să trecem râul la un moment dat, desculți, prin apă, de câteva ori. Iar băieții au făcut tot posibilul să ne protejeze. Au cărat fete în spate iar la următoarea traversare ne-au improvizat pod. O colegă de drum ne ținea să ne cățărăm pe buștean, iar ei ne țineau de mână de la unul la altul, să nu dăm cu roțile-n sus. Ba încă la un moment dat am alunecat și o fracțiune de secundă mă și imaginam udă. Însă colegul a fost pe fază și nici de-al naibii nu m-a lăsat să cad! Uscată am ajuns pe partea cealaltă!

Am făcut curat în pădure!

După un prânz în pădure, în luminiș, Bogdan, organizatorul, ne-a propus să adunăm gunoaiele de pe restul traseului alături de el. Așa că înarmați cu saci și mănuși, am strâns după compatrioți neglijenți și nepăsători, posesori de piele groasă mai ceva ca talpa de bocanc. O inițiativă căreia oamenii s-au alăturat mereu, în cele 10 excursii pe Valea lui Stan de până acum. Cu toate astea, încă s-au găsit gunoaie! Vreo 20 de saci dacă am ochiometrit bine. M-a pus pe gânduri treaba asta. Trăim într-o țară superbă. Avem peisajele astea care te fac să uiți să respiri și ne aruncăm jegurile în ele. La propriu!

Oricum, degeaba vă spun vouă. Știu că cititorii mei nu fac așa ceva. Voiam doar să laud acțiunea asta de curățare.

Dacă aveți ocazia, mergeți pe Valea lui Stan. E obositor și solicitant, e drept. Nu e o drumeție la care să mergi așa, din prima. Dar așa, de la al treilea traseu montan încolo . Nu uitați acasă crema cu SPF și entuziasmul. Restul vine de la sine.

Am făcut și un filmuleț cu câteva momente de pe Vale. Este scurt, pentru că traseul îți cam solicită concentrarea, așa că nu am stat mult să filmez. Dar am vrut mult să vedeți cum a fost. Sper din suflet să vă placă.

 

 

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

2 Responses

  1. Laura says:

    Foarte frumoase pozele, sa mai faceti.

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: