La Pas pe Drum

IMG_20141018_170502Vă ziceam zilele trecute de  drumul meu spre servici si de o  aplicație a celor de la Do the right Mix Romania. Cea în care pui un selfie cu tine, într-un mijloc de transport în comun sau folosindu-ți cât mai eficient automobilul.

Și recitind azi postarea, mi-am dat seama că am uitat cel mai important aspect al unei combinații reușite de mijloace de transport în comun: liniștea spirituală. O combinație bună este asemenea nopții: un sfetnic bun. Sau cel puțin așa se întâmplă cu mine. Combinația folosită de mine, îmi permite să fiu numai eu cu gândurile mele, cele conștiente, nu visate, 30 de minute sau o oră pe zi (la întoarcere folosesc două mijloace de transport în comun din cauza lenii oboselii).

Și în minutele alea, mă gândesc la de toate. În minutele alea, cu urechile protejate de trafic de muzica telefonului, gândesc foarte limpede. Și tocmai de asta nu prea îmi place să vorbesc la telefon pe drum. Dincolo de faptul că nu văd calumea pe unde merg, îmi invadează minutele de intimitate, cele puține, dintre mine și conștiința mea.

Sunt numai eu. Nimic rău nu mi se poate întâmpla. La nivel spiritual, căci fizic, poate, desigur, să mă calce o mașină.

În minutele cât merg spre muncă, nimic nu mă poate supăra. Și uneori, vorbindu-mi, zâmbesc. Iar oamenii de pe stradă mă văd zâmbind și zâmbesc și ei, căci liniștea interioară este un lucru suspect de molipsitor.

Și cel mai straniu este că în minutele alea, radio-ul, playlist-ul Zonga, muzica de pe stradă, orice trece pe lângă mine, pare să simtă la fel.

În zilele în care plec tristă, primele melodii pe care le aud se nimeresc să fie printre preferatele mele de ani și ani: Hold me now, a lui Johnny Logan (Dream, and don`t be afraid to dreams not real) , Treasure a lui Bruno Mars (Treasure, that is what you are), Paula Seling (Prin ochii tăi pot visa). Oricât de tristă ar fi piesa care se aude la origini, „mi brein” pricepe ce îl taie capul, trage aer în piept, se ridică de jos, se scutureanu de praf, șterge urmele de bocanci de pe sufletul meu, îl ia pe ăsta din urmă în cârcă, și purcede la drum.

Abia acum, cam la a zecea lectură, îmi dau seama că drumul până la servici și înapoi mă ține să nu intru pe ușa de la balamuc. Odată de drumul s-a terminat, ziua începe, realitatea își intră în drepturi, iar eu redevin cea pe care o știți cu toții.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: