Köln de Alexandru Unguru la Godot Cafe Teatru – piesa de teatru la care am plâns

Săptămâna trecută, joi, la ceas târziu de seară am ajuns la Godot Cafe, la Köln. Să fi fost vreo 9 jumate. Piesa urma să înceapă la 10, dar am plecat de acasă mai devreme, că-mi era teamă să nu întârzii. Obosită după o zi de muncă mi-am comandat o ciocolată caldă și am așteptat cumințică să înceapă piesa. Nu am citit absolut nimic despre ea înainte, ca să nu mă las înfluențată de recenzii. Știam doar că va fi vorba despre două românce stabilite în Germania.

12596318_10206546523640531_1392473525_nCu: Iulia Verdeș și Alexandra Badea
Regizor: Alexandru Unguru
Unde: Godot Cafe Teatru

Următoarea reprezentație: 19 martie

Durata: 1 oră

Preț bilet: 30 RON

Vivi (Iulia Verdes) și Ale (Alexandra Laura Badea) sunt două femei care în aparență nu au absolut nimic în comun, dacă nu pui la socoteală garsoniera a cărei chirie o împart. Prima este foarte feminină, optimistă, încrezătoare, independentă. A doua este foarte rezervată, temătoare parcă și tinde să se subestimeze.

După câțiva ani petrecuți sub același acoperiș, ani în care s-au văzut în trecere, cele două sunt nevoite să-și petreacă Revelionul împreună. Pe măsură ce rămân singure în „cameră” femeile încep să mărturisească publicului cum au ajuns în Köln și cum s-au cunoscut. Astfel, ceea ce pare la început o comedie, prinde ușor nuanțele a două drame. Înțelegem ce se află dincolo de aparențe: fiecare dintre cele două femei se refugiase acolo, departe de țară.

Încet, rolul de martor la suferință trece de la public la colega de apartament. Ale și Vivi încep să-și povestească una alteia regretele și tragediile care le aduseseră împreună. Și descoperă că au în comun mai multe decât credeau.

Deși piesa durează numai o oră, reușește să te atragă în lumea personajelor: femeia care în aparență nu are absolut nici o grijă și mama care-și face griji că în timp ce ea muncește, copiii de acasă o judecă, dacă nu cumva au uitat-o deja. Nu lipsesc nici umorul și ironia cu care românii fac față zilelor negre. Și nici speranța, care se vede slab de tot, la o luminiță la capătul aparent foarte îndepărtat al tunelului.

Te trezești, la final de reprezentație, cu senzația că timpul s-a dilatat și că ai aflat foarte multe pentru un interval atât de scurt. Și totuși ți-ai fi dorit să le mai fii alături.

Am vărsat câteva lacrimi la piesa asta, trebuie să recunosc. Nu știu să spun de ce. Poate pentru că femei ca ele există. Sunt dovada că este incredibil ce pot face niște ființe atât de fragile. Cu câtă îndârjire pot lupta, alimentate de un „combustibil” atât de amar precum durerea. Sau poate pentru că mi-au amintit că niciodată nu trebuie să judeci. Un chip vesel și nepăsător poate ascunde tragedii așa cum o grimasă tristă poate ascunde speranță.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: