Interviu cu Diana Farca, autoarea romanului „La Limită”

Diana-FarcaDragii mei, pentru astăzi am pregătit o surprizică pentru voi și anume un interviu cu Diana Farca, autoarea romanului La Limită. Mă bucur foarte tare că am reușit, în sfârșit, să duc la capăt această idee, care nu-mi dă pace de când am fost la lansarea din București. Am fost într-o mare pană de idei timp de vreo lună, până când o colegă de la serviciu a citit cartea și a venit cu tot felul de curiozități, care mi-au „restartat” inspirația și ce a ieșit puteți vedea mai jos. Nu uitați că puteți câștiga cartea cu autograf aici.

  1.  Spune-ne te rog, pentru cititori, povestea cărtii.

Bătrânul Albert, perceput ca cei din jur drept “uracios și singuratic”, ascunde, în spatele aparentului cinism, o dramă cumplită. După ce și-a pierdut soția și fiica într-un accident de mașină, acesta s-a îndepărtat de orice interacțiune umană profundă, care l-ar putea expune suferinței. însă cum viața ne scoate în cale oameni, întâmplări și conjuncturi, care să ne “izbaveasca” afectiv, lângă el se mută un puști aflat în căutarea unui model patern, care îi întrerupe cea mai recentă tentativă de sinucidere. între cei doi se leagă o frumoasă poveste de prietenie, iar puștiulică are ocazia de a învăța să cânte la pian.

Pe măsură ce relația celor doi se “sudeaza”, cititorii sunt “teleportati” într-un trecut recent, din tinerețea bătrânului, desprins parcă din existența altcuiva. Urmează o călătorie fascinantă în cotloanele sufletești ale “nesuferitului” și o descriere amănunțită a unor aspecte cotidiene ale perioadei comuniste.  Ajuns la azil, bătrânul are ocazia de a o cunoaște pe Elena, infirmiera care, în urmă cu mai bine de zece ani, a primit un transplant de rinichi, în singurul centru operațional din județ, de la o pacientă decedată în urmă unui accident rutier, nimeni alta decât soția lui Albert. Apare un joc “mistic” de cuvinte, însă, din cauza memoriei fragmentare, bătrânul uită coincidența, în vreme ce tânărul ajunge unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii.

  1.  Te-ai gândit vreo clipă, atunci când ai urcat în avion, spre Suedia, că vei ajunge să scrii o carte acolo?

Mi-a venit pasager ideea, dar nu știam dacă voi avea coerența de a o duce la bun sfârșit. Ca o paranteză, nu am plecat cu avionul, ci cu mașina, într-o aventură europeană menită să mă scoată din rutina ultimilor ani, în care am făcut tot ce era necesar, util, oportun, dar niciodată ce mi-aș fi dorit să fac, grație unei maturizări autoimpuse, ca urmare a avalanșei de greutăți prin care am trecut în adolescență.

  1.  Care a fost prima persoană care a văzut manuscrisul cărtii?

Sincer, nu îmi amintesc, pentru că am alcătuit o listă de douăzeci de persoane, în postura de „cititori alfa”, care provin din medii diferite, antagonice chiar, cu un istoric cultural divers și care să-mi ofere un prim feedback. știu însă cine l-a citit prima oară și anume Oana, prietena mea din copilărie.

  1.  Cred că momentul în care ai văzut prima carte iesită de la tipar a fost unul foarte emoționant. Cu cine ai impărtăsit emoția și cine a citit acea primă copie?

Sincer, cele mai mari emoții le-am avut când am primit răspunsul criticului literar Alex. Ștefănescu, care a acceptat să-mi facă prefața. I-am pregătit prima copie omului care a inspirat romanul, ca o neprețuită și subtilă declarație de iubire.

  1.  În carte se aduce vorba la un moment dat despre consumul de droguri. Ai urmărit prin acel pasaj să faci și o mini campanie de informare? Sau pur și simplu ai dorit să dai un contur mai clar trecutului personajelor?

În carte sunt numeroase explicații introduse pentru că fiecare cititor, autohton sau străin, să înțeleagă realitatea din țara noastră, pe care o iubesc, cu virtuțile și cu păcatele sale. Pasajul despre oamenii din subteranul Capitalei reprezintă o relatare a unui documentar marca „Romania, te iubesc!”, menită să atragă atenția asupra celor peste o mie opt sute de suflete care locuiesc în subteran, „pierduti” în sistemul nostru social defectuos.

  1.  O colegă care ți-a citit cartea spune că poveștile bătranului Bert au transportat-o parcă în comunism, prin detaliile prezentate și prin intensitate. Ce surse ai folosit pentru a te documenta despre acea perioadă?

Orice informație care îți e împărtășită poartă amprenta subiectivă a interlocutorului, așa că singura cale de a te informa cât de cât obiectiv, e să mergi la sursă, dar, pentru că n-am prins perioada comunistă și pentru ca relatarea să nu fie a părinților sau a bunicilor mei, am folosit descrieri și albume foto, amintindu-l aici pe Andrei Pandele, singurul fotograf care a documentat sistematic anii ’70-’80.

  1.  Ți-a fost vreo clipă teamă că romanul tău nu va fi pe placul cititorilor?

Aceasta e o întrebare clișeu, la care mulți scriitori răspund negativ. Mărturisesc că mă preocupă constant acest aspect și nu datorită nesiguranței de sine, ci datorită faptului că mi-am investit toată energia în scrierea lui, dar consider mereu că există, în toate, loc de mai bine. Dacă n-ar fi așa, n-am mai putea evolua!

  1.  Știm de pe blogul tău că ai absolvit cursurile Facultătii de Drept din cadrul Universitătii de Vest, iar apoi un masterat în dreptul afacerilor. Cum se împacă domeniile studiate de tine cu scrisul?

Viața mea evidențiază natura duală a fiecărui om, iar cele două domenii, cel juridic și cel literar, nu sunt în antagonie și nu se influențează reciproc decât în măsura în care am mult de lucru și nu mă pot deconecta de la sarcinile cotidiene, pentru a-mi asculta inspirația și a scrie.

  1.  Tot de pe blogul tău știm că ai lucrat în modelling și ca hostess. Îți este teamă vreodată că publicul nu va trece de aparențe și te va judeca drept o tanără frumoasă și atât? Că vor cumpăra cartea fără să se aștepte să citească o dramă?

Înainte mă deranja dacă eram judecată superficial și din acest motiv mă “cenzuram” comportamental, dar m-am călit în focul ironiei. Fiecare vede lumea prin propriile filtre, după posibilități. Cu cât e mai înțelept și mai educat omul, cu atât are mai vast orizontul. În plus, nu-s regretata Audrey Hepburn, sunt un scriitor debutant, care mai are multe de învățat și evit să mă iau în serios, pentru că o vor face alții, dacă e cazul.

  1.  Cum arată o zi din viața ta? Ai un program de scris sau te lași dusă de val?

O zi din viața mea începe la ora 8, continuă cu sarcinile de la birou, uneori până pe la ora 17, alteori până pe la ora 21 și se sfârșește musai în compania oamenilor dragi, fie live, fie online. Nici-o zi nu e ca precedenta, pentru că mereu intervin elemente neprevăzute, care nu se pot include într-un tipar cotidian. Vineri, 11 decembrie, am fost la Alba Iulia, pentru cea de-a treia lansare de carte, sâmbătă m-am întors la Timișoara, duminică am lucrat jumătate de azi, mâine plec iar din țară și tot așa. Avantajul e că am un program flexibil.  Când am de lucru muncesc până la epuizare, iar când am perioade libere călătoresc, mai ales că în mijlocul naturii scriu cel mai bine. Mă las dusă de val, în sensul că mă apuc de scris doar când am inspirație, însă nu obișnuiesc să las lucrurile baltă, așa că, dacă “intru” în manuscris, renunț la aproape toate sarcinile cotidiene, pentru a nu “alunga” inspirația și scriu.

  1.  Ce urmează? Unde te pot găsi cititorii, pe când o nouă carte?

Urmează traducerea “La limită” în Germană, în Engleză, în Sârbă și, sper, o ecranizare, pentru că romanul oferă o bogată experiență vizuală. Lucrez la cel de-al doilea roman, care se va numi “Spitalul” sau “H”. Rămâne de văzut, dar ați aflat în premieră variantele de lucru. Puteți comanda cartea sau mă puteți citi pe  www.dianafarca.com !

fragment

Varianta de lucru despre care vorbeste Diana

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

1 Response

  1. Alex says:

    Un interviu megafinut !!!

Leave a Reply to Alex Cancel reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: