Inocența pierdută

Fotografie0325Cele mai fericite amintiri din copilăria mea și cele mai vechi, de altfel, sunt de pe undeva de la 7 ani. Am fost luată cu cortul la Prut, de unchiul, mătușa mea și familia surorii unchiului: aveau un băiețel de vreo 3 anișori care s-ar fi plictisit singur, își dorea o surioară și asculta de mine.

Nu mai știu exact în ce loc am fost pe malul Prutului. La vremea aia, nici nu îmi păsa. Dar țin minte de parcă abia m-am întors că era un loc deluros, la câteva sute de metri de locul unde am campat era un pârâiaș, iar la vreo doi kilometri, o stână. Oițele erau destul de departe încât să nu le văd, dar destul de aproape încât să disting în zare așezarea ciobanilor, iar vântul să aducă uneori seara, sunetul clopotelor de la gâtul lor.

Locul era incredibil de proaspăt, deși, după cum arăta, mulți veniseră acolo la pescuit înaintea noastră. Adoram să stau pe lângă unchii mei când pregăteau momeala, chinuind peștii mici. În săptămâna aia am învățat ce este șalăul și ce este somnul. Al doilea îmi plăcea mai mult, pentru că avea mustăți și îmi era mai ușor să îl recunosc.

Mașina și cortul erau undeva mai sus de mal, pe un deal, iar în primele zile mătușa mea mă cobora să admir uneltele de pescuit cu grijă, să nu alunec. Însă oricât mă ferea, izbuteam mereu să întru până la glezne în vreo baltă prin care iarba creștea în voie. Bălțile cu care eram eu obișnuită erau pe pământ bătătorit, murdare. Dar astea erau speciale. Trebuia să merg cu băgare de seamă, căutând cu privirea luciul apei. Iarba era atât de mare și se unduia în vânt atât de firesc, încât eram fascinată pur și simplu.

Eram un copil din acela sălbatic, inocent până în măduva oaselor, care se bucura de absolut fiecare semn de viață al naturii. Ascultam sunetele ei și simțeam că fac parte din ceva imens. Dintr-un basm superb, în care eu eram un spirit al vântului ce se juca printre copaci și pe luciul apei. Adoram să alerg pe dealuri după șopârle sau iepuri. Cele mai mari tragedii ale vieții mele erau răcelile, căci nu mă lăsau să ies din casă. Și, unori, câte o rană mare la genunchi. Căci eu nu mă juleam, precum copiii de rând. Mă izbeam pur și simplu în câte ceva, atât de tare încât bunica se mira că nu mi-am zdobit picioarele. Casele bunicilor mei, atât din partea mamei cât și din partea tatălui, aveau zeci de ani și erau așa cum azi le vedem in muzee.

Azi am 24 de ani. Nu am mai dormit pe un pat cu saltea de paie de nici nu mai țin minte când. Și nici nu mă mai atrag lucrurile astea simple și mărunte cum făceau odată. Și simt uneori că mi-am închis sufletul în fața lor. Sunt prinsă între ceea ce doresc și ceea ce am nevoie. Nu mai fac foarte clar diferența între ele.

În sufletul meu va trăi veșnic copila căreia i se topește în mână înghețata pe băț și nu o poate savura fără șervețele la îndemână. Puiul de om sălbatic, care adoră să se plimbe prin ploaie, în liniște. Dar ceva, undeva, s-a rupt pentru totdeauna. Pentru că cel copil este în inima mea și mă privește uneori din oglindă, zâmbind ștrengar. Dar nu va mai ieși niciodată la suprafață. Acea inocență am pierdut-o definitiv. Și partea cea mai proastă este că nici nu știu dacă asta este bine sau rău.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: