În oglinzi și în ochii altora…

Spunea Éric-Emmanuel Schmitt pe la prima lansare la care am fost eu că există o diferentă între a te uita LA ochii cuiva și ÎN ochii cuiva. Iar azi, cu chef de scris și citind postări vechi, mi-am dat seama că treaba asta ni se aplică uneori și nouă. Cât de des ne uităm în oglindă și vedem ÎN ochii noștri?

Undeva pe la 25 de ani, scriam asta. Femeia care a scris articolul avea părul scurt, cu breton lung, până la jumătatea obrazului. Avea forme ceva mai pline și o vreme a fost super fericită cu ele. Încă se obișnuia cu ideea că este apreciată ca om și învăța în fiecare zi să fie o colegă și o prietenă mai bună. De câteva luni se simțea constant pierdută. Singură între oameni. Credea că nu știe cine este și ce vrea, dar nici nu căuta. Era amorțită în timp și spațiu. Avea un sfert de secol iar asta o speria.

Acum mă apropii de 33 și mă surprinde în fiecare zi să văd încotro am evoluat.

Nu știu dacă eu copila, eu adolescenta sau eu cea de 20 și ceva de ani „am fi” mândre de ceea ce sunt acum. Am fi cu siguranță surprinse. Am ajuns într-un loc neașteptat. Am trecut prin experiențe pe care fetița, adolescenta și apoi femeia le-ar fi judecat. Aspru. Am iertat pe cine nu trebuia, am „pus botul” la vrăjeli ieftine, am bârfit și am lăsat oamenii să ne spună că mai mult de atât nu merităm. Iar apoi ne-am fost călău pentru acțiuni, sentimente, corp. Ne-am pedepsit emoțional, în loc să învățăm. Ne-am frânt din interior toate 3 și apoi am renăscut eu, prezentul.

Luciana de azi nu mai caută absolut nimic. Azi din oglindă mă privește un cap roșcat, cu păr încă fin și drept, care foarte rar ajunge la claviculă. Se spune că roșu înseamnă pasiune și îndrăzneală, evoluție. Dar eu în roșu mă simt liniștită, în siguranță, acasă. Îmi place să văd cum rujurile și bretonul își schimbă nuanțele în funcție de lumină. Am încă fața mică și îmi găsesc greu ochelari destul de înguști și pălăriuțe destul de mari. Am învățat să îmi apreciez formele și să nu îmi mai pese ce cred alții despre ele.

Am învățat că se putea ajunge mai jos, mai prost, mai rău. Dar am învățat și că faptul că cel de langă mine a ars cu totul, nu înseamnă că rana mea nu doare și nu merită îngrijire. Și am renunțat la oamenii care mi-au spus că suferința mea nu contează, la cei care au avut ceva de comentat indiferent cât am fost de grasă sau de slabă, la cei care au încercat să facă totul despre ei. Iar uneori, ce-i drept, gunoiul s-a dus singur.

Sunt acum o oglindă.

Sunt părinții care nu m-au înțeles niciodată, dar m-au sfătuit cum au putut și m-au lăsat să merg la școală și la facultate unde am vrut. Sunt umorul mamei și nici o oră fixă de stingere sau de întors acasă. Sunt încrederea alor mei, care au spus unei prietene, când aveam vreo 14 ani și femeia a întrebat de ce nu am oră de stingere, că dacă eram material de curvă, la cât sunt de deșteaptă, îmi ieșea figura și la amiază și la miezul nopții, așa că ei preferă să aibă încredere. Sunt fratele meu mai mic, care pentru mine are veșnic 3 ani și trebuie protejat, și care a evoluat într-un an cât alții în 10.

Sunt colegele mele, lângă care am învățat că femeile pot crește împreună, se pot bucura una pentru cealaltă, pot înțelege munca pe care le-a adus până acolo, se pot complimenta sincer și pot face până și cele mai stresante zile o plăcere.

Sunt oamenii care nu au renunțat la mine când eram pe cale să renunț chiar eu. Sunt prietena care m-a scos din casă când nu aveam chef de absolut nimic, să mă vadă că mai mișc. Sunt cea lângă care am plâns pe înfundate și am scâncit în timp ce ea își cuibărea capul în gâtul meu, pentru ca 5 minute mai târziu, când mă lua râsul, să ne strâmbăm la telefon. Sunt femeia care nu m-a înțeles, a insistat să fac ca ea, apoi a renunțat la orgoliu și mi-a acceptat schimbarea. Sunt un „Hai fată la nuntă să ne distrăm împreună, că avem nevoie! Îți trebuie bani? Să-ți cumpăr rochie? Te ajut?”. Mai sunt „Dar tu știi că te-aș ajuta cu absolut orice, dacă ai avea nevoie, nu?”, un „Nu știu ce e în capul și în sufletul tău acu, da să știi că nu ești singură. Să știi că ai prieteni.” și un „Eu nu prea sun și nu prea te caut, da dacă ai nevoie de ceva, eu ajut! Să nu eziți, să nu îți pese de oră, că eu vin!”.

Sunt rochițe de vară înflorate, blugi cu talie înaltă, tricouri și cămășuțe fără jumătatea de jos, sunt vreo 4 nuanțe de ruj roșu, sunt violet de gențiană și tinctură de castellani, cercei artistici și lumânări parfumate, cărți cumpărate când mai bine de jumătate din bibliotecă zace necitită. Sunt o listă foarte lungă de înjurături înșitare pe nerăsuflate și nerepetate dacă mă enervezi prea tare, dar și dacă ne împrietenim. Sunt Lușăn, Lucifer, Corli, Cocon, „Fată” și „Coaie”.

Nu mai sunt tânăra intimidată, crezând că a pierdut ceva pe drum. Am fost mereu absolut tot ce am avut nevoie, doar că am avut nevoie de vreo 30 de ani să găsesc. Femeia din ochii prietenilor mei știe că ei nu au rămas lângă ea degeaba. Femeia din ochii lor speră ca oamenii ăștia să se vadă într-o bună zi, măcar un minut, prin ochii ei. Și să înțeleagă cât sunt de frumoși la rândul lor și cât de mult contează.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: