Hărți de cerneală

harti-de-cernealaA.S. – Provocare: ia cartea pe care o citești acum / cartea preferată / cartea care îți e la îndemână. Transcrie prima propoziție. Pornind de la ea, scrie o poveste.

Agitația din stradă era ca un zumzăit de muște. Cu pași mărunți Raluca se îndrepta spre trecerea de pietoni. În mâna ei, mototolit, un petic de hârtie, cu pete de cerneală, îngălbenit de ani. Ajunsă pe celălalt trotuar, desfăcu pumnul și se uită încă o dată pe harta desenată stângaci, iar apoi se îndreptă cu pași siguri spre bulevard. Mai avea ceva de mers. Ar fi putut, desigur, să ia un taxi. Încă de când hotărâse să iasă din casă și să-și verifice bănuiala putuse face asta. Dar simțea nevoia să-și limpezească mintea cât mai repede.

Fusese adoptată în urmă cu vreo 10 ani, de o familie de tineri ce-și doriseră să salveze un suflet, în loc să nască unul. În adăpostul unei biserici de lângă București, ascunsă într-un colț, o văzuseră pe ea: fetița roșcată cu ochi ca de cafea. Nu credeau că are mai mult de 5 ani. Dar se dovedise că avea vreo 7. Au simțit că dacă nu o iau ei, nu o va lua nimeni.

De primele ei luni acolo, nu-și amintea foarte multe. Doar că nu i se ceruse să-i numească „mamă” și „tată” și că-i dăduseră voie să-și aleagă un al doilea nume.

De la zilele adopției, mintea îi fugi în altă parte. Din casă, fata parcursese cele trei străduțe ce o duceau la Parcul Național, prin zăpada proaspăt căzută, iar la poarta acestuia, o luase la dreapta. Acum, pe trotuarele reci ale bulevardului, rememora poveștile mamei adoptive:

  • Biblioteca asta, Ralucuț, este moștenirea noastră. Are o poveste foarte interesantă. Hai întinde-te pe canapea, să ți-o spun. Există câte una identică în casele a încă 10 generații de femei. Cândva, au fost 12 generații. Numai că, la un moment dat, s-a întâmplat ca o generație să nu aibă fete. Însă nora din acea familie, au descoperit într-un târziu, era o Cititoare. Există, undeva în lume, o Bibliotecă Centrală.
  • A cititoarei șefe?
  • Nu, draga mea. A Bibliotecarei.
  • Și bibliotecara ce face?
  • Nimeni nu știe. Ca orice ființă de poveste, va apărea atunci când va fi nevoie de ea. Se spune că într-o zi, o Cititoare va avea nevoie de Bibliotecară și o va căuta. Pur și simplu.
  • Și cum va ști să o găsească?
  • Din cărțile din bibliotecă. Fiecare bibliotecă formează un puzzle.

În acea seară, în camera luminată slab de o veioză, la mansardă, Raluca se uita aiurea la rafturi. Plimbându-și privirea  a observat că, deși aranjase cărțile în urmă cu câteva ore, o carte își schimbase locul. Știa sigur. Mereu ordona cărțile după culoare, mărime, autor sau colecție. Iar fix în mijlocul volumelor lui Verne se afla acum o carte stacojie, cartonată, parcă sfindând-o că nu-și respectase locul. De îndată ce luase volumul de acolo, fițuica picase, de parcă ar fi fost pe raft și nu o văzuse.

Desenul i se părea incredibil de cunoscut. Recunoscuse forma lacului din parc și ovalul făcut de străzile din apropiere pe hărțile deschise pe Google Maps de câte ori căutase vreo adresă. Nimic pe hârtie nu spunea „hartă”, „adresă” ori ceva asemănător. Pur și simplu, având-o în mână, se simțea ca în fața unor indicații trasate de cineva. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că ar putea fi orice altceva decât indicații. Acum, pășind grăbit pe bulevard, se întreba ce o făcuse măcar să iasă din casă, încercând să-și dea seama unde duce biletul. Știa sigur că bulina îngroșată, deasupra căreia scria frumos Adelina, indica o adresă inexistentă. Frigul începuse să se resimtă, zgomotul traficului să o deranjeze. Nici nu văzuse străina care se apropia în viteză, până nu se ciocnise de ea dureros. Fata începuse să se scuze:

  • Vai de mine! Iartă-mă, te-am lovit? Mă grăbesc să ajung undeva. Trebuie…să găsesc o adresă. Cred.

Însă Raluca nu o auzea. Se aplecase să ridice repede din zăpadă hârtia, scrisă cu cerneală, înainte să se întineze scrisul, când își dădu seama că, de fapt, ajunsese. Din confuzia constatării, începu să audă vocea de lângă ea:

  • Stai liniștită, sunt bine. Eram mai bine dacă nu ne izbeam chiar cap în cap aș fi fost mai liniștită, dar…

Nu apucă să-și termine fraza. Cu ochii ei albaștri sclipind ca două bucăți de gheață sub bretonul negru, fata încerca să îngaime ceva, holbându-se în palma Ralucăi:

  • Pe tine te caut! Aia e adresa mea. Tu…tu ești Sara?
  • Nu  chiar…Sara mă chema înainte de adopție.

va urma…

Sursa foto

Această povestioară este răspunsul la provocarea Dianei. Dacă vă place, am să încerc să născocesc o continuare. Am deja oarece idei. Așa că aștept…știți voi…opinii, sugestii, chestii de genul ăsta.

Provocarea a fost acceptată și de Bogdan.

Prima propoziție este din primul capitol al cărții pe care o citesc acum, Chemarea cucului de Robert Galbraith.

Share

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

7 Responses

  1. illusion says:

    Păi cum să nu vii cu o continuare? Ne lași în pom?

  1. January 10, 2016

    […] Luciana are și ea de împărtășit cu noi o poveste! […]

  2. January 22, 2016

    […] mă chinui să scriu asta de când cu prima parte. Sper din tot sufletul să vă placă. Am scris și rescris la ea de nu mai țin minte câte ori. […]

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: