Frica de medicul dentist

Frica mea de medici dentisti a început în urmă cu mulţi ani. Atât de mulţi, că nu stau acum să număr. Să fi fost prin ultimul an de liceu?

Am avut experienţe neplăcute, în sensul că mi-am făcut “reparaţii” care au cedat cu dureri cumplite. Nu stau acum să dau detalii. Cert este că de atunci, mi-a fost extrem de frică să intru într-un cabinet.

Am început cu scuze ridicole. Că nu am bani, pentru că viaţa de student îi papă, că la cabinetul din campus nu am încredere să merg pentru că e gratis şi eu în treburi gratis nu am încredere…..apoi că mi se duc banii pe chirie…ştim cu toţii unde ne duce frica şi câte debitează ca să ne scape.

La începutul anului, zorită de mama, care s-a oferit să îmi susţină financiar mare parte din operaţiunea “Zâmbetul”, numai ca să scape de scuze. Aşa s-a născut numărul 19 pe lista mea de 25 până la 25.

dentistAm găsit un medic dentist pe drumul între casă şi servici. Ar fi putut să fie altfel. Am o prietenă care este asistentă într-un astfel de cabinet. Dar era departe de casă şi stiam sigur că mă voi apuca de amânat programări pe motiv că este prea departe, fac vreo două ore pe drum numai dus şi tot aşa.

Iar şansele au fost de partea mea. Am întâlnit o doamnă doctor amabilă, blândă, care nu s-a răţoit la mine pentru că am aşteptat până la marginea sănătăţii ca să fac ceva. A ţinut totuşi să îmi explice cât m-a costat frica şi unde era să se ajungă. Numai din punct de vedere medical, ca reparaţiile de care aş fi avut nevoie în numai câteva luni….şi banii pe care era cât pe ce să îi dau ca să îmi plătesc scuzele penibile….aoleu!

Am luat-o uşor. Cu un periaj, cu o radiografie…iar apoi am fost ştirbă câteva zile. Am avut nevoie de o intervenţie chirurgicală care să îmi “spele de păcate” dantura. Am fost şi umflăţică, m-a şi durut locul tratat o zi. Dar am căpătat încredere în medicii la care merg. Pentru că între amprenta aceea care se face pentru pivoţei şi operaţie, i-am cam sunat zilnic. Că mă doare, că am făcut, că am păţit, că am uitat ceva. Şi au avut răbdare oamenii cu mine.

Mi-a fost incredibil de frică înainte de operaţie, pentru că auzisem poveşti de groază despre cât şi cum doare înainte, în timpul şi după. Dar a fost mai bine decât mi-am imaginat.

Operaţia a fost puţin mai complicată decât se aşteptau la inceput medicul meu şi chirurgul, a durat ceva mai mult, efectul anesteziei a trecut mai repede ca la alţi pacienţi. Đar la cea mai mică grimasă m-au întrebat dacă doare şi mi-au mai anesteziat zona. Dacă mi-ar fi bagat toată anestezia aia de la început, ar fi fost nevoie de o doză care să omoare un cal mic, mă gândesc.

Chestia este că acum sunt în mâinile unui al treilea dentist ever şi pentru prima dată mă simt tratată calumea. Şi îmi este ruşine de mine, pentru că am amânat atât. Dar sunt şi mândră, pentru că am trecut peste una din cele mai mari temeri ale mele.

Şi tocmai am povestit despre asta. Despre unul din subiectele pe care îmi este cel mai greu să povestesc. Pentru că am greşit aşteptând şi găsind scuze. Şi mi-a fost greu să recunosc greşeala.

Postare inspirată de Lavinia:
lavinia

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: