De ce nu donează oamenii sânge?

Am citit zilele trecute un articol care spunea că numai 2% dintre români donează sânge. Pun la cale, de ceva timp, o postare inspirațională cu motive pentru care oameni dragi mie aleg să fie donatori. Până una alta, la „cererea publicului” m-am gândit să fac o listuță cu motivele pentru care credem noi că nu prea dă lumea pe la Centrul de Transfuzii. Spun „noi” pentru că ceea ce urmează să citiți sunt concluzii la care am ajuns discutând, culmea, cu cei care donează.

Voi enumera motive care împiedică oamenii să ALEAGĂ să doneze. Așadar, vorbim despre cei care sunt eligibili, nu de cei care nu au greutatea corespunzătoare sau care au diverse afecțiuni.

5.Așteaptă recompense ceva mai mari. Există oameni care nu percep „donare” drept sinonim pentru „dăruire” și vor ceva la schimb. Dar ceva consistent, nu „așeaaaa” alea 2-3 bonuri. Pentru că nimic nu e gratis pe lumea asta, nu? Ce voluntariat? Ce donații? Nu e treaba noastră bre! Să moară, dă-i dreacu! Din păcate, genul ăsta de gândire nu se vindecă.

E drept, poate există oameni care donează pentru că se bazează pe câteva bonuri. Deși cred că cei care se duc de nevoie se mulțumesc și cu alea.

4. Le este frică de ace. Nu știu ce sfat să vă dau, celor ținuți pe loc de asta. Și mie mi-e o frică de instrumentul ăla de tortură de nu vă pot spune. Mereu dau emoții asistentelor la donare, că scâncesc și mă strâmb. Dar să știți că există ceva mai drăcos: plasturele care se lipește după. Lipiciul ăla este mai nasol ca epilarea cu ceară. Pe ultimul l-am desprins în timpul programului, la muncă, iar colega care se afla cu mine în baie a crezut că mă joc cu ariciul de la hanorac.

3. Le este teamă că nu sunt condiții la Centru și că vor pleca de acolo cu prieteni microscopici. Dintr-ăia contagioși. Treaba asta ar trebui să fie nefondată, pentru că în general asistentele desfac în fața ta setul de pungă pentru sânge plus ac imens și ce mai este pe acolo. Dacă nu se întâmplă așa, logic mi se pare să ceri explicații. Iar dacă nu ți se dau îți extragi fundul de pe scăunel și afli cui te poți adresa. Depui plângerea aferentă și mergi frumos acasă. Ești acolo pentru a salva 3 vieți, fără să o nenorocești pe a ta.

2. Durează cam mult. Asta nu pot să neg. La ultima „abatere” am stat acolo cam două ore și nici măcar nu era cine știe ce coadă. Din păcate, cum numărul obișnuit de donatori pe zi este foarte mic de obicei, numărul celor de la Cemtru este direct proporțional. Când vom fi mai mulți, vor aduce și ei „întăriri”.

În plus, nu ai cum să grăbești un donator. OK, mai sunt 5 afară, așteptând să-i ia locul. Dar acolo, proaspăt „secat”, întins pe scaun, omul ăla este vulnerabil. Și este așa pentru că face un gest nobil.

1. Educația ne împiedică să donăm. Mi-a dat ideea asta managerul meu, care crede că așa am fost crescuți. Nu este vorba aici de cei 7 ani de acasă sau de ceea ce am fost învățați să facem sau nu. Este vorba de mediul în care trăim și care ne formează ca adulți. Ni se vorbește la școală despre grupele de sânge și despre compatibilitățile dintre ele. Dar nu ni se spune cum se donează sânge. Dacă suntem de la sat sau din orașe fără centre specializate, nu suntem obișnuiți să vedem părinții sau rudele că vin de la donare. La știri, deși vedem uneori că este criză de sânge, nu ne sunt prezentate și buletine informative despre ce trebuie să facem pentru a ajuta. OK, suntem așteptați în cutare loc….iar acolo ce? Acolo ne este teamă să mergem chiar și după ce aflăm că am putea fi eligibili, pentru că nu știm ce se întâmplă acolo.

Și ajungem să credem că donatorii de sânge sunt niște oameni perfecți, care arată ca niște fotomodele, nu știu ce este aia răceală iar pentru a dona au bătut recordul la 100 de metri garduri.

Este o direcție spre care trebuie să ne educăm, așa cum am făcut cu ideea de voluntariat. Trebuie să ne încurajăm reciproc să facem asta. Eu, una, mi-am luat inima în dinți prima dată în urma unui articol citit la Alina. Iar experiența personală mi-a arătat că mai mulți dintre noi ar face asta dacă ar ști mai bine în ce „se bagă”. Sau dacă ar avea idee cât de tare ajută o asemenea faptă.

După ce am donat prima dată, am cunoscut mulți oameni care au avut nevoie la un moment dat de transfuzii, pentru ei sau familie. Până în ziua de azi, gravitatea pe care o aveau în voce și în priviri rămâne unul dintre cele mai puternice motive pentru care vreau să donez regulat. Teama din ochii cuiva care era pe cale să piardă un apropiat. Și mă rog în fiecare zi să nu văd vreodată privirea aia în oglindă.

Acum că am lămurit totuși de ce NU donează lumea, hai să arătăm tuturor și de ce donăm. Sunt sigură că am donatori de sânge printre cititori. Voi de ce o faceți?

Aștept răspuns jos, în secțiunea de comentarii sau pe adresa mea de mail, alucianna[at]yahoo.com .

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

3 Responses

  1. Alex Ciocan says:

    Sunt de acord cu tine in ideea ca educatia de impiedica sa donam. Eu cred ca oamenii nu prea sunt incurajati sa faca asta, nu cunosc avantajele donarii de sange si mai adauga si lipsa de informatie.

  2. Andrei says:

    pe mine m-ai lovit la punctul 4. pur și simplu nu suport să fiu înțepat, gândul mă termină.

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: