Cu un ghem prin lume

Mama spune că sunt naivă de mică. Pentru a-și susține povestea, mi-a spus de vreo două ori povestea ghemului.

Am fost un copil obez. De fapt, bunica, Dumnezeu să o ierte, povestea când eram mai mică cum la 2 ani eram atât de rotunjoară că nu puteam sta bine pe scaun. Până aproape de 3 ani nu mi-am putut susține propria greutate. Străbunica, pe care nu am apucat să o cunosc cât să o țin minte, spunea că va muri liniștită dacă mă va vedea mergând. Și s-a ținut de cuvânt.

Povestea primilor mei pași a devenit astfel parcă ceva mai specială. Străbunica aștepta să merg.

La vreo 3 anișori, când puteam să mă ridic fără să îmi rup picioruțele, cei din jur mă ajutau să merg ținându-mă de mânuțe. Și au observat să eu aș fi putut merge și singură, atâta timp cât eram susținută. Era suficient ca cineva să îmi atingă mâinile, că eu căpătam încredere, și mergeam fără probleme.

Într-o bună zi, în timp ce mergeam liniștită sprijinindu-mă de mobilă, bunicii, care tricota, i-a venit o idee. M-a chemat, a ales un ghem mai mare și m-a rugat să încerc să merg ținându-ma de el.  Și mi-a zis să mă țin bine de tot, ca să nu cad.

Așa că am luat ghemul, m-am uitat îndârjită la el…și am mers. Fără probleme, fără ajutor. În mintea mea, ghemul făcea totul. Bineînțeles, povestea a ajuns cunoscută la toate rudele și apoi în sat, bunicuțele au încercat trucul, unele fără folos, iar în mintea mamei a înflorit ideea că încă de la vârsta aia fragedă eu am o încredere în oameni soră cu prostia naivitatea.

Eu însă cred că încă mai am un ghem, pe care îl folosesc în fiecare zi. Numai că la cei 24 de ani câți dețin la ora asta, ghemul nu mai este nici rotund, nici de lână. Ghemul este în zâmbetul celor de lângă mine, în încrederea lor, în susținerea pe care o primesc zi de zi, în tot felul de încurajări. Ghemul meu de acum este, pe scurt, energia pozitivă pe care alții o emană și pe care eu am mare nevoie să o primesc pentru a merge mai departe, în fiecare zi.

Unii nu au nevoie de ghem. Unii sunt pe picioarele lor, se descurcă absolut singuri, fără prieteni, fără nevoia de a împărtăși sentimente sau trăiri. Eu însă sunt dependentă de el, ca bun spiritual.

Și nu pot să nu mă întreb dacă mai sunt și alții ca mine.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: