Cu casa-n spate

pics 121Am plecat prima dată de acasă la 18 ani. La cămin. Până atunci fusesem plecată în excursii sau la rude. Însă facultatea avea să mă conecteze la viața de adult. A fost o perioadă destul de grea, trebuie să recunosc. Nu sunt mămoasă și nu am o problemă cu schimbările. Dar sunt un om care prinde ușor rădăcini. Mă atașez de oameni puțini, cu care vorbesc rar dar pentru care mi-aș da viața și peste sute de ani. O vreme m-am simțit pierdută în spațiu și timp. Fetele cu care-mi împărțeam traiul erau simpatice, însă o vreme îmi erau străine. 

Apoi m-am obișnuit, desigur, cu căminul. Cu înghesuiala. Cu colegele. Cu dezgândăcitul camerelor, stresul sesiuniulor, nopțile nedormite citind Harry Potter, mâncarea la pachet, drumurile lungi cu trenul și cu „Ia o pauză de 5 minute din scris licența, tu Zuzo. Un joc numai!”. Și jucam până târziu în noapte. Am început să conștientizez că nu sunt singurul pește scos din apele sale și pus să înoate într-un loc nou. Că nu trebuie să învăț singură să avansez înpotriva curentului. Că uneori trebuie să mă las dusă de val. Am devenit un om ceva mai deschis la nevoile celorlalți, mai înțelegător dar și cumva mai puternic.

Începutul și sfârșitul de an erau o corvoadă, pentru că trebuia să-mi duc și să-mi aduc lucrurile. Îmi doream să existe servicii de mutări mobilă pentru căminiști, care să ia toate pachetele pentru orașul meu într-un camion mare de tot și să le ducă acasă. Eram tot mai surprinsă de câte lucruri poate aduna un omuleț cam cât mine de mic, fără prea multe lucruri, într-o singură cameră, împărțită cu încă cel puțin 3 persoane. Rafturile și spațiul de pe șifonier, care până atunci erau parcă prea mici, deveneau dintr-o dată un soi de mașinuțe de clovni din care scoteam și scoteam, fără să dau de fund. 4 trollere, două genți de voiaj și o pungă de rafie mai târziu, descopeream că am uitat pilota.

A venit apoi vremea chiriilor. Am stat și-n gazdă. Și m-am mutat de pe o zi pe alta, cu fratele și prietena din dotare. Iar acum stau de 5 ani în același apartament. Nu am apelat nici de data asta la servicii de mutari mobilă sau ceva de genul ăsta. Deși mi-ar fi fost la îndemână. Mă mutam din București în București. Iar firmele care fac asta mută și…lucruri. Dar eu Batman! Mi-am cărat mereu lucrușoarele în ture, cu trollere și genți de voiaj.

Acum 4 ani credeam că viața de adult în chirii de scoate din rădăcini. Că-mi trebuie un loc al meu.  Al meu în acte, căruia să-i aparțin oficial, cu semnătură.  Acum mă simt acasă oriunde sunt oameni pe care-i iubesc. Cât timp știu că toți cei dragi sunt sănătoși, la doar un apel distanță, „acasă” sunt, fizic, lucrurile de care am nevoie să-mi trăiesc viața și sentimentul că trăiesc printre oameni cărora le pasă de mine. Nu ceea ce încape într-o casă ori în camionul unei firme de mutări mobilă definește sentimentul ăsta. Nu mi-am dat seama când „acasă” a devenit un sentiment, în loc să fie ceva material. Nu știu ce anume m-a făcut să-mi schimb părerea. Nu știu dacă este maturitate sau resemnare ceea ce mă face să gândesc așa. Sau poate sunt melancolică azi.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: