Copilul din mine trăiește

Scriu rândurile astea în grabă, într-o pauză de la viață, ca de obicei când scriu pe blog. Ascult, de câteva zile, piesa de mai jos. O ascult în prostie, până nu mai suport nici un zgomot în jur. Până îmi sângerează urechile. La propriu.

Mă ajută să mă analizez. Înțelegeți cum zic? Mă trezește. Mă face să mă gândesc dacă mai sunt copil. Cât anume din copilul din mine mai cântă, cât mai ascult atunci când inima îmi vorbește. Să mă întreb cât sunt de fericită cu adevărat.

Și îmi dau seama, în zilele în care sunt tristă, că am motive să zâmbesc. Dincolo de faptul că am o familie care mă iubește și m-a susținut atunci când totul părea să îmi fie împotrivă.

Am evoluat. Sunt același copil care am fost la naștere, dar un adult total diferit de cel care păream că voi deveni în adolescență. Păream că voi fi un om introvertit răăău de tot.

Dar am decis să devin altcineva. Am decis că pot mai bine.

În clasa a 10a, pe la vreo 16-17 ani așadar, am realizat că sunt timidă și că trebuie să ies din găoace sau să mor încercând.

Apoi, într-o zi, spre iarnă (parcă) am făcut ceva care, la nivelul meu de interiorizare, aproape că a lăsat-o mască pe mama: am decis să intru în trupa de teatru a liceului. Și am intrat. M-am întors de la școală triumfătoare în ziua aia. Scena mersese unsă, avusesem de citit o poezie de care nu auzisem înainte și primisem cam al treilea punctaj. Mama aproape că a scapat geanta din mână când am alergat înaintea ei, în fața blocului, să îi dau vestea.

Când am venit în București, în urmă cu vreo cinci ani (șase?) habar nu aveam cu ce se papă orașul ăsta. Știam drumul facultate – cămin și cu ochii închiși. Și drumul până la xerox, desigur. În primul an nici nu știam ce e aia abonament RATB. O sunam pe mama, în gară, să întreb de la care casă îmi cumpăr bilete (glumele pe tema asta după 🙂 ).

În anul al doilea însă, am simțit iar nevoia să fac o „aroganță” și am decis, cu o colegă, să mergem voluntari la Crucea Roșie. Ne-am dres CV-ul, alb în materie de experiență, cum am putut și am purces la drum. A doua zi, eram voluntare Banca de Alimente.

A fost un pas pe care eu, una, l-am făcut pentru că eram conștientă că intru iarăși în cochilie. Și trebuia să fac ceva care să mă oblige să comunic cu străinii. Ceva prin care să mă forțez să fiu mai sociabilă. Oamenii intrau în magazinul în care îmi făceam veacul două ore pe zi, iar eu trebuia să mă bag în seamă, să le povestesc de campanie. Așa că strategia mea a funcționat. Nesperat de bine. Am să vă mai povestesc eu despre asta când se va ivi ocazia.

Acum lucrez. Într-un domeniu în care am intrat fără experiență. Am primit o șansă și îmi place să cred că am profitat de ea, în sensul bun al cuvântului. Și simt că sunt apreciată. Așa că mă implic în tot ce prind: revista internă a companiei, acțiuni de voluntariat, cursuri de limbi străine.

Dar de data asta, nu o mai fac doar pentru a scoate la lumină ceva ce știu că este în mine. De data asta, o fac de dragul dezvoltării personale. Pur și simplu. Pentru că mă face fericită.

Copilul din mine? Mai trăiește. Se mai lasă surprins de magia vieții. Și când nu o mai vede, o caută până o găsește. Crede în Magia Sărbătorilor, în zâne, basme și răsărit de soare. Nu a înțeles el exact de ce a apărut pe lumea asta , dar dă tot ce poate. Și nu așteaptă nimic în schimb. Pentru că o lume mai bună se construiește, faptă după faptă. O lume mai bună nu se așteaptă, pur și simplu. Cât timp știu și eu asta, copilul din mine trăiește.

*Sursa imagine

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: