Copilărie superbă…și a mea pe deasupra!

Fix la filmulețul de mai jos mă uitam când mi-am amintit de copilăria mea.

Am avut o copilărie superbă, fără I-Phone sau laptop. Telefon cu fir ne-am pus acasă, când eu aveam vreo 9 ani. Mă duceam la bunica la Moldova în fiecare vară. Ba, până la vreo 6 ani, la grădiniță mergeam doar două anotimpuri pe an. Făceam cu schimbul, eu și fratele, câte 3 luni de copilărie ruptă din povești.

Iar vara…vara era magică! Pentru că vara toate se coceau, și mergeam cu mamaie și cu familia mătușii la prășit, și, mai apoi, la cules, porumbi, fasole, sfeclă și câte și mai câte. Șterpeleam pe nevăzute bostani de felinare, și îi ascundeam cu dibăcie în căruța sub care stăteam cuminței, la umbră, așteptând să se facă foame celor mari. Asta când soarele ne obosea devreme, și nu alergam după șopârle, având grijă totuși să nu ajungem prea departe.

Acasă ne aștepta harbuzul, dulce și parfumat, pe care îl mâncam repede. Ne așteptau și cartofii noi și mici, prăiți, cu coajă cu tot, în untură rămasă din iarnă.

Plus că mamaie avea un obicei frumos: vinerea, din iarmaroc, lua dulciuri, pe care ni le împărțea pe parcursul săptămânii. Dar nu alea erau cele mai bune! Cele mai bune erau ultimele căpșune, care se făceau când ajungeam noi acolo, și cireșele. Și, mult mai bune, erau primele zarzări, pe care mamaie le găsea cu dibăcie, în pomul plin de verzituri, și pe care le aducea misterios, în șorț, și le scotea sub ochii noștri curioși, dintr-un buzunar pentru fiecare.

Mergeam seara la cosit, căci, de pe locul unde erau fân, verii mei coseau iarba pentru cai și vacă. Și niciodată nu reușeau să plece cu căruța fără noi!

Temele de vară s-au făcut mereu foarte ușor acasă la bunica. Nu aveam voie să ies din casă fără să fac un anumit număr de exerciții, și, când nimeni nu se uita, vărul cel mic mă ajuta, să scap mai repede.

Simt și acum, când scriu, căldura și parfumul copilăriei mele. Și răcoarea din casă la orele somnului de amiază, când jaluzelele lemnoase erau trase, iar muștele bâzâiau enervant.

Și acum, la 23 de ani, îmi dau seama ce copilărie superbă am avut, și cât de recunoscătoare mă simt pentru că am trăit așa ceva prin experiențe, nu prin poveștile altora.

Și încă mai simt iubirea bunicii, care s-a stins când aveam 9 ani. Eram născută de ziua ei….eram singura nepoată…

 

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

3 Responses

  1. Beto says:

    O copilărie cu multe amintiri! Toţi avem o parte din amintiri cât de cât frumoase din copilărie.

  2. Beto says:

    O copilărie cu multe amintiri! Toţi avem o parte din amintiri cât de cât frumoase din copilărie.

  1. February 24, 2016

    […] unul dintre cei crescuți la țară. Copilăria mea superbă m-a făcut „bărbată”. Asta pentru că acolo, la țară, nu avea nimeni timp să stea exclusiv […]

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: