Cei doi domni din Bruxelles – Eric Emmanuel Schmitt

Cartea despre care am să vă vorbesc astăzi se numește „Cei doi domni din Bruxelles” și este preferata mea, dintre cele citite până acum de autorul Eric-Emmanuel Schmitt. Citind acest autor am început, în urmă cu câteva luni, să prețuiesc mai mult volumele de povestiri.

Titlu: Cei doi domni din Bruxelles

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

De același autor: Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Pe când eram o Operă de Artă, Visătoarea din Ostende

Editura: Humanitas Fiction

Numar Pagini: 232

Preț: 18- 27 RON

Disponibilă pe:  Libris / Okian / Elefant (câteva pagini aici)

Anul apariției: 2014

Nota mea: ♥♥♥♥♥

717994Eric-Emmanuel Schmitt

Povestea

Cartea ne prezintă 5 povestiri, cu teme total diferite. O croitoreasă primește o moștenire de la un strain. Un bătrânel se sinucide după moartea câinelui său, lăsând în urmă o scrisoare cutremurătoare. Văduva unui compositor se recăsătorește, iar soțul îl idolatrizează pe răposat. În Islanda, iubirea Albei pentru nepotul său este pusă la foarte grea încercare. În Paris, doi soți își petrec viețile fiind cât mai reci unul cu celălalt.

Părerea mea

Așa cum spuneam la început, cartea asta este de departe preferata mea, dintre cele scrise de autor. Am citit până acum 5. Îmi place stilul său foarte, foarte mult. „Cei doi domni din Bruxelles” materializează tot ceea ce îmi place mai mult la scrierile sale.

Fiecare povestire prezintă un cu totul și cu totul alt gen de iubire. Fiecare cuplu este foarte bine definit și are povestea sa, frumoasă și bizară sau atipică în felul său. Personajele și acțiunea se conturează sub ochii cititorului pe măsură ce se ridică ceața împrejurărilor ce au „provocat” prezentul. Fapte curajoase, drăgăstoase, romantice sau dovezi de loialitate atât față de parteneri sau rude cât și față de semeni. Totul este prezentat într-un mod foarte elegant, foarte proaspăt. Senzualitatea, furia, respectul, toate sunt foarte bine dozate. Când prezinți iubiri ca cele din această carte, este greu să nu cazi în ridicol, în descrieri grețoase, ironii sau descrieri lacrimogene inutile. Însă autorul nu cade în această capcană, reușind să păstreze totul într-un echilibru emotional cum numai el poate, cred eu. Tocmai în acest echilibru se simte că poveștile au fost scrise de cineva cu studii filosofice, care încearcă să descrie iubirea.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: