Aventuri pe Cheile Vârghișului

Am fost pe Cheile Vârghișului în urmă cu aproape o lună, alături de 5 colegi de birou. Plecarea a fost, ca de obicei la Hai să Socializăm, pe la vreo 6 fără un sfert dimineața. După ce am întârziat și era să mergem la Balcic pentru că urcasem în autocarul greșit, a început cea mai aventuroasă drumeție în care am fost vreodată. Eu, care nu alerg nici măcar după autobuz.

Cheile se află între județele Covasna și Harghita dacă-mi aduc bine aminte, la marginea comunei Vârghiș. De la șosea am fost luați cu un tractoraș care trăgea două remorci în care erau fixate băncuțe, special pentru noi. După vreo jumătate de oră printr-un peisaj pitoresc, am ajuns la marginea rezervației. Urma să mergem pe marginea apei, să intrăm în două peșteri, iar în timp ce doritorii urcau la o a treia, restul grupului să se odihnească.

Am mers cu colegii de birou. Ne-am văzut în afara orelor de program și am făcut împreună ceva nou. Aproape nu am vorbit deloc despre muncă. Am împărtășit o experiență care nu avea nici o treabă cu atribuțiile noastre zilnice. Și mi-am amintit că lucrez cu niște oameni foarte mișto, care nu se dau înapoi de la nimic și acceptă oricând o provocare. Și da, mă laud cu ei. Gata, nu vă mai spun cât sunt de faini că mă emoționez toată și-mi dau și lacrimile dupa aia și mă deshidratez.

Am vizitat pentru prima dată o peșteră aproape neamenajată. În afară de o scară nu era aproape nimic să te ajute să înaintezi. Noroc că aveam lanternele frontale la noi. Știam că vor fi utile. În rest, cu noi au fost pereții umezi din interior, mirosul înțepător de găinaț de lilieci și bezna. Așa că trebuit să înaintăm cu foarte mare grijă.

Am urcat pe o pantă abruptă de munte, agățându-mă de rădăcini și boscheți și cu ajutor de la tovarășii de drum. Numai așa se putea ajunge la Peștera Tătarului, care este mai mult o grotă, cu celebra ei formă de ochi diavolești. Priveliștea de acolo era deja ca desprinsă din basme. Dar nu ne-am mulțumit cu atât. Unii dintre noi am urcat și mai sus, aproape în unghi drept, mânați de ideea că priveliștea de sus este și mai spectaculoasă. Iar priveliștea de sus a meritat absolut tot efortul și fiecare brobonel de sudoare. Să ni se taie respirația și alta nu!

La coborâre a început altă distracție. Organizatorul sugerase ghidului să coborâm pe dreapta, că este panta mai lină. Așa că noi, ăstia rămași cu ghidul și fotograful, copii ascultători cu toții, frați cu Murphy, am luat-o pe la dreapta de tot. Toate bune și frumoase, panta într-adevăr mai dulce, solul moale, frunze multe. În timp ce ne ajutam unii pe alții la coborâre, un tovarăș de drum glumea că într-adevăr, poteca pare umblată iar dovezi clare sunt urmele de gheare și labe de pe trunchiuri.

Ajunși la baza pantei, trebuia să trecem Vârghișul cumva, apoi să mergem câteva sute de metri și să traversăm un pod înapoi la grup. Nu exista un pod pe care să ajungem pe malul celălalt. Dar am găsit, norocoșii de noi, un buștean căzut de-a curmezișul. Care avea capătul cam la 3 metri de noi. După ce ne-am chinuit câteva minute să cărăm bolovani care să ne ajute ne-am băgat picioarele, proaspăt descălțate, în apa rece. Și am ajuns la buștean așa, cu bocancii în mâini. Ne-am ridicat frumușel și am făcut o echilibristică de-și băgau demisia ăia la Cirque du Soleil dacă vedeau atâta grație.

Lăsând gluma la o parte, nu știu cum am scăpat doar cu pantalonii puțin uzi, eu, care abia am echilibru pe tocuri. Nu mai zic de un buștean în mijlocul unui râu de munte. Și uite așa, în loc să ne panicăm, am trăit o aventură în miniatură. A fost, de departe, drumeția mea preferată, fix datorită unei întâmplări care nu prea se afla în program. Mi-a plăcut, clar mă mai duc! Data viitoare voi fi pe Valea lui Stan.

Până atunci, în maxim o săptămână veți citi un articol despre excursia la Bâlea Lac!

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

2 Responses

Leave a Reply to andreeatheodorablog Cancel reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: