Arta unui limbaj

Sunt ceea ce noi, oamenii, numesc poliglotă (sau cum spun eu destul de des cât să mă creadă lumea analfabetă, „poligheată”). Adică vorbesc mai multe limbi străine. 3: engleză, franceză și spaniolă, iar asta este și ordinea în care le stăpânesc. S-au lipit de mine pe nevăzute, neștiute și nesimțite. Sincer vă spun. M-am atașat de ele ușor, fără să îmi dau seama când sau cum am început cu exactitate să le vorbesc fluent.

Să înveți o limbă străină este ca și cum ai încerca să stăpânești o artă. Putem, cu toții, să învățăm tehnica. Să îi învățăm vocabularul, să îi stăpânim gramatica. Dar foarte puțini dintre noi sunt aceia care o simt cu adevărat. Cei care o pot exprima fără nici o reținere.

Pentru că, ne place sau nu, între noi și orice limbă străină pe care vom încerca să o învățăm vreodată, va exista o barieră. Un zid între creier și corzile vocale. Și mi-am dat seama de asta când mi-am propus să învăț germana și nu am reușit. Zidul ăla, peste care aproape că am sărit cu grație când am învățat engleza, pe care m-am cățărat cum am putut cu spaniola și pe care îl demolez cărămidă după cărămidă cu engleza, s-a ridicat în toată splendoarea în fața mea, iar eu m-am izbit, cu toată forța, cu capul.

Și a fost al dracului de frustrant. Sincer. Pentru că încerc să trăiesc cu ideea că sunt în stare de tot ce îmi propun să fac. Nimic nu este imposibil, dacă vreau cu adevărat, nu? Pot face orice îmi propun!

Ei bine, nu. Pentru că o limbă străină este o artă. Arta de a păcăli zidul. Arta de a convinge creierul să nu mai traducă. Arta de a vorbi fără să faci din asta un act conștient. Fără să îți spui: „Acum vorbesc, acum voi spune cizmă, iar apoi pantof.”

Iar arta…ne bucurăm cu toții de ea. O simțim dacă ne deschidem inimile. Dar puțini dintre noi o exprimă, chiar mai puțini o stăpânesc în adevăratul sens al cuvântului, și doar cei aleși sunt capabili să o creeze.

Iar apoi, faptul că pictezi ca nimeni altcineva nu va însemna niciodată că ești în stare să cânți. Așa cum faptul că știi să desenezi o casă cu ferestre lipite de margini și cu becuri care se văd prin pereți nu va însemna niciodată că poți desena un castel care să pară fotografiat, sau care să semene puțin cu cele din primele desene animate.

De asta iubim noi, oamenii, limbile străine și artele. Pentru că știm cu siguranță, în sufletele noastre, că nu le vom stăpâni pe toate. Dar cu toate astea, ele ne ajută să comunicăm. Să nu ne mai simțim singuri. Să fim mai aproape unii de alții. Iar limbile vorbite și artele, limbile simțite, se vor completa reciproc mereu. Acolo unde una eșuează să transmită, alta va reuși. Chiar dacă nu vom reuși mereu să le înțelegem sau să le transmitem pe toate, undeva, cineva de lângă noi, va putea să o facă în locul nostru. Ne va traduce. Iar asta ne va aduce cumva mai aproape.

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Follow on Feedly
%d bloggers like this: