Am încercat să mă las. Dar nu pot. Povestea dependenței mele.

Cei care dau des pe aici au remarcat că zilele astea blogul a fost la pământ. Câțiva mi-au scris, întrebând dacă m-am lăsat. Nu, nu m-am lăsat. Am încercat să mă las acum mulți ani…. Zilele astea am fost atacată cu câțiva virusache, ocazie cu care mi-am dat seama că host-ul era neplătit, iar facturile ajunseseră, prima dată în 4 ani, în Spam. Am avut timp să pun totul la punct abia azi. Mă simt vinovată.start-watching-alucianna.ro

Am scris prima compunere la vreo 8 ani, în clasa a doua. În seara aia, mama mi-a verificat temele și a petrecut seara căutând prin cărți povestea după care copiasem. Dar nu a găsit nimic. Pentru că fusese doar în imaginația mea. Pe la vreo 13 ani, în generală, aproape am plâns citind în fața clasei un text despre bunică-mea din partea mamei. În liceu diriga a văzut repede că-mi merge imaginația la chestii de astea și mi-a dat aripi. Eram trimisă la bibliotecă pentru tot felul de prezentări și eram cea care făcea discursuri în numele clasei.

IMG_20160308_205618Iar apoi a venit facultatea și imaginația mea nu mai avea pe unde să scape. Așa că am încercat să fac un blog pe blogspot, dar m-am încurcat în partea tehnică și m-am lăsat păgubașă. Totuși, mă cam mâncau degetele. Așa că am revenit un an mai târziu. Eram Luana, fata care scria Printre Fluturi. Am crezut că-s incognito, până când cineva a făcut la facultate un discurs despre fluturele Monarh. Din fața mea (sala era în formă de U), o colegă a mimat uitându-se în ochii mei: „Tu!”.

Așa că mi-am schimbat numele în cel real. Și o vreme nu am mai scris. Vreo 6 luni, un an. Am încercat să am stare fără un blog de întreținut. Dar nu am putut. Pur și simplu. Dar nici să mă întorc la vechiul blog nu aveam chef. Așa că am început de la capăt, pe WordPress. La început mi-am prins urechile grav de tot. După câteva luni însă, prinsesem gustul. Convinsă că de data asta este pe bune și că nu am să mă las, am decis să trec pe domeniu…

Și au trecut 4 ani de atunci, iar eu mi-am dat seama abia când am ajuns la pământ. Asta după ce săptămâna trecutăEES-Luciana am muncit de zor pentru colaborări, am făcut o prezentare destul de drăguță și am dereticat „culisele”.

Dar de lăsat nu am să mă las niciodată. Scrisul este parte din mine. Și o vreme, credeam că am să fiu scriitoare. Însă deocamdată, rămân la bloggeriță.

Blogul m-a dus la teatru, la film și la câteva evenimente, mi-a făcut cunoștință cu mulți oameni frumoși, m-a făcut să citesc mai des, m-a făcut donatoare de sânge, m-a făcut mai atentă la ce se întâmplă în jur, m-a dus spre experiențe pe care nu le-aș fi trăit fără el.

12112245_849546128493085_5658306044661114881_nNimic pe lumea asta nu se compară cu senzația pe care o am atunci când aud „ Am citit cartea aia a lui Schmitt după ce am văzut articolul tău.” , „Îmi place noul tău logo!”, „Fă scrisul ăla negru, că e gri și mărește-l puțin.”, „Te mai citesc…nu zilnic, dar la o săptămână, poate două…”. NIMIC!!!

Viața, așa cum o știu, ar fi infinit mai tristă fără pozele cu Blogoltenii, la Marriot, din fața sălii „Craiova”, fără schimburi de sfaturi pe grupurile de pe Facebook, fără nopți și concedii webstock5pierdute încercând să instalez un plugin nou fără să bușesc tot sau căutând cuvintele potrivite să exprim ce emoții mi-a provocat o anumită întâmplare.

Colțul ăsta de net este tarlaua mea.  Și depinde numai de mine. Este ceva sută la sută al meu. Și în ultimul an a crescut mai mult ca niciodată. Este mândria mea, oricât de tare aș da cu bățul în baltă. Aici sunt reușitele mele cele mai mari și greșelile.

Cum să-l las?

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

2 Responses

  1. sa nu-l lasi pentru ca faci bine ce faci. Felicitari pentru evolutia de pana acum si inspiratie maxima pe mai departe!

Leave a Reply to Dragomir Cristina Cancel reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: