O altfel de carte

Se spune că oamenii pot fi citiți. Așa cum citești o carte. Uitându-te la ei și încercând să îi înțelegi.

Și mă întreb dacă nu cumva lectura oamenilor, ca și a cărților, este supusă interpretării. Dacă nu cumva omul, în toată complexitatea sa, poate fi comparat cu o metaforă, pe care fiecare dintre noi o citește, urmând să înțeleagă de acolo ce crede, ce poate, ce știe deja, sau, mai important, ce are nevoie.

Mie mi s-a întâmplat să citesc de mai multe ori o carte și să o înțeleg de fiecare dată altfel, să observ de fiecare dată alte detalii, să descopăr alte mistere. Și mi s-a mai întâmplat să nu reușesc nici măcar să citesc ceva până la capăt. Mi s-a întâmplat ca prima dată să fie cu totul de acord cu autorul, urmând ca la a doua lectură să realizez că altceva avea de gând să spună și să tind să îl contrazic.

Și mi s-a mai întâmplat să fiu și de cealălaltă parte a relației cititor-lectură. Mi s-a întâmplat să cunosc oameni cu care nu mai vorbisem nicicând, dar care păreau să mă înțeleagă, deși viețile noastre s-au intersectat preț de doar câteva minute. Să simt că cineva „m-a citit” iar acest sentiment să nu îmi agreseze sufletul.

Și în momentele alea a apărut o altă întrebare: atunci când citești pe cineva, dacă ești un cititor, cum știi că ai citit corect?

Dincolo de metafora care este fiecare suflet, de unde știi că ai surprins esența? Că ți-ai dat seama dacă cel din fața ta este un roman cu adevărat interesant? De unde știi că nu ai pus ochii pe o recenzie menită să atragă atenția, pentru ca apoi, adevăratul fir al acțiunii să te dezamăgească? Cum îți dai seama când merită și când nu să citești mai departe de primul capitol? Că merită așteptarea?

Există oare o rețetă? Sau lecturarea omului este, la rândul său, o artă, precum opera în sine?

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: