Acasă

ACASĂ este un cuvânt foarte prețios! Și nu îți dai seama cât înseamnă pentru tine, până nu pleci cu adevărat de acasă. Și nu mă refer la simple excursii, ci la plecat de-a binelea!

Eu am realizat cât îmi iubesc apartamentul cu două camere din micuțul mei Motru la 19 ani, când am venit la facultate. De la camera împărțită cu fratele mai mic, am trecut la cea împărțită cu 3 alte fete. Cu 3 străine, care mi-au devenit, pe parcursul anului, mai degrabă surori decât colege. Când devii student, iar acasă devine o cameră de cămin, cei cu care îți împarți teritoriul, devin, cumva familia. O familie pe care o suporți sau nu. Dar cu care, vrei, nu vrei, îți duci traiul. Foarte rar se poate să îți fâtâi camera cum vrei tu! Un loc la cămin este un privilegiu, nu un drept, pe care unii îl cumpără. Plus că nu poți ști niciodată dacă data viitoare vei nimeri într-un loc mai bun!

În primul an, cel de trecere, am avut, Doamne ajută, noroc! Cea mai bună prietenă a unei colege de cameră, picase cu o fată cu care mă împrietenisem la admitere, și am făcut schimb.  Și a fost aproape „ acasă ” 303B, de la etajul 3, al căminului 3, din Tei. M-am înțeles cum nu se poate mai bine cu fetele.

Dar totuși, nu a fost ACASĂ! La nici două zile după începerea anului, a fost ziua mea. Făceam 19 ani, pe 7 octombrie, și nimeni nu știa. Bănuții erau duși pe curățarea camerelor, taxe, iar ce rămăsese trebuia păstrat cu grijă. Înainte să intru la primul curs, la ora 9, m-a sunat mama. Și în loc să mă simt mai bine, pentru prima dată, am realizat cât de singură eram de fapt, din momentul în care pășisem în viața de student. Mai fusesem plecată, dar în excursii, sau la rude. Cumva, ACASĂ , cel spre care mai migrasem, avea sângele meu în suflet. Colegele s-au prins, nu mai știu cum, că este ziua mea, și mi-au adus o violeta de Pharma. Una din puținele flori la ghiveci care îmi plac, dar de care nu am avut cum să ne îngrijim cum trebuie, într-o cămăruță.

Pe de o parte, floarea aceea mi-a arătat că sunt primită cu brațele deschise. Pe de alta, rămâneam adesea singură în week-enduri, între 4 pereți. Singură, cu un șifonier imens, două paturi etajate și unul simplu, 5 scaune, un birou și o masă al cărei blat scârțaia la fiecare petrecere din cămin.

Acum stau în chirie, cu fratele și una din cele mai bune prietene. Ne-am obișnuit unul cu celălalt, după aproape un an, și am învățat să ne suportăm.

Însă cumva, toată tevatura asta, oraș natal- cămin – chirie, te scoate din rădăcini. Sau, mai bine zis, te smulge! Te duci într-o bună zi acasă și nu te mai simți 100% de acolo! La întreținere nu mai ești, în jurul blocului sunt alți copii, țâncii de când ai plecat sunt acum domnișoare și voinici în toată firea! Nu te mai duci ACASĂ ci îți vizitezi părinții. Sau cel puțin așa simți. Nu mai este sentimentul acela de apartenență totală!

Se regăsește probabil, când îți cumperi primul apartament, sau când te muți cu perechea. Eu una, deși mă simt extraordinar unde sunt acum, nu am regăsit senzația. Cine știe cine sau ce are să mi-o readucă, în adevăratul sens al cuvântului…

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

3 Responses

  1. Denis says:

    Acum depinde si de la om la om, sunt unii mai predispusi la schimbari d’astea radicale si altii mai putin dispusi, eu unul nu prea am probleme cand vine vorba de-o schimbare radicala 😀

    • Lucianna says:

      Sa stii ca asta asa e! Oricum, de cele mai multe ori, am remarcat ca ne adaptam mai repede decat speram. Dar totusi, lipseste senzatia aia specială, mai ales dacă ești genul care se atașează rar și bine, cum tind să fiu eu.

  1. August 16, 2016

    […] 4 ani credeam că viața de adult în chirii de scoate din rădăcini. Că-mi trebuie un loc al meu.  Al meu […]

Leave a Reply to Denis Cancel reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: