24 de ani…fără cuvinte

Azi mă simt iubită. Azi împlinesc 24 de ani. I-am împlinit deja de fapt, de pe la 4 de azi dimineață.

După un week-end petrecut voluntar la Hospice, la Maraton, mă simțeam un om mai util ca vineri. Sâmbătă am ajutat participanții să își ridice numerele și lucrușoarele pentru cursă iar duminică, după câteva ore la stand, am pornit-o, alături de colega de sevici cu care fusesem la datorie, de-a lungul pistei, susținând colegii care alergau. Am avut, de la muncă, o maratonistă care a trebuit să se dea bătută din cauza unor probleme cu încălțările, dar care va reveni la anul în forță. Am mai avut doi semi-maratoniști, care au terminat cursa și pentru care am urlat încurajări cât m-au dus plămânii. Și am mai avut două participante la cursa populară, care, desigur, au făcut și ele cinste competiției. Dar nu i-am încurajat numai pe ei 5. De la Constituției la Unirii, pe Izvor, am încurajat pe cine am putut. După ce, desigur, mi-am avertizat colega de fapte bune, că eu urlu ” Hai că se poate!” , și “Bravoooo! Haaaideeeeți!!!”, dacă mă apucă, fără nici o jenă.

Câteva ore nu am avut nimic. Pe la 7 seara, proaspăt scăpată de răceală după atâta activitate și cu plămânii încinși, am constatat că nu mai pot vorbi.

Și așa am pășit în prima zi a anului 24 din viața mea. Fără voce.

tricou

Primii care m-au sunat au fost, desigur, părinții. I-am lăsat puțin derutați cu vocea mea de Sfarmă-Pietre-și-Apoi-Le-Mănâncă, dar deh! S-au liniștit. Colega cu care am fost la Hospice m-a invitat să dorm la ea, să îmi poată face

bucle dimineața. Așa că m-am dus eu ca o floricică la servici, cu prăjituri pentru colegi. Le-am făcut tăvălite, că data trecută când am avut la mine le-au plăcut. Îmi pare rău doar că nu am putut face pentru toți. Nu am ajuns bine, că am zbughit-o la magazin, cu o altă colegă, prietena celei dintâi, după dulciuri să împart cu tătă lumea.

 

Și, ca să mă lauz, am primit și cadouri. De la primii colegi de servici cu care prind o aniversare, de la fratele meu și de la prietenul celui din urmă. Apropiații lângă care îmi trăiesc, așa cum pot și eu, viața.

Azi, parcă mai mult ca niciodată, m-am simțit specială. Pentru că oamenii lângă care muncesc au delegat două colege să survoleze Mall-ul pentru mine. Și au ținut ele minte că vreau rame foto simpatice, că roșul e culoarea mea preferată și că aș avea nevoie de niște papucei pufoși de casă. Pentru că fratele meu a căutat cât a putut el de bine după o brățărică hand-made, care se leagă, nu pe elastic, să stea bine pe încheietura firavă a soră-sii. Pentru că prietenul fratelui meu a luat aminte că îmi plac bijuurile cu fluturi, discrete, când mi-a ales cerceii. Am fost îmbrațișată și pupăcită din toate direcțiile, online și off-line.

Sms-urile au început să curgă. La fel ca mesajele pe Facebook: oameni pe care nu i-am văzut de ani de zile, vecini de acasă, bloggeri, prieteni din copilărie, cunoștințe…o grămadă de lume și-a găsit timp de un La mulți ani pentru mine.

Nu am avut voce să spun cât de recunoscătoare sunt, așa că scriu.

Mă simt iubită, mă simt apreciată. Contează mult pentru mine să mă simt așa. Pentru că sunt genul ăla de om care crede că dacă vrei o lume mai bună, trebuie să faci ceva să o și meriți. Iar dacă ziua mea de naștere a făcut atât de mulți oameni să reacționeze, nu oi fi ajuns la 24 de ani chiar degeaba.

Dar vă las de-acum, că prea mă fac lacrimogenă! Vă pup de nu vă vedeți și vă mulțumesc din suflet că v-ați gândit la mine!

Nu uita să dai share! Mulțumesc!

Comments

Păreri

You may also like...

1 Response

  1. September 23, 2016

    […] foarte entuziasmată că avea să alerge. Am putut să văd asta în ochii ei. Eram acolo. Mi-am pierdut vocea în ziua aia. Cei aproape 4 kilometri pe care i-a alergat i s-au părut o joacă de copil. În mare […]

Leave a Reply

Follow on Feedly
%d bloggers like this: